Crini de metafore sub lespezi de interogații…

Poeziile lui Cristian Cruți surprind… Uneori, chiar șochează. Și nu din cauza „tehnicii”, pe care tânărul poet o stăpânește, fandând de la rimă la versul alb, din poezia de inspirație eminesciană spre adevărate scrisori literar-testamentare către urmași, ci prin felul în care lumile lui se ciocnesc în versuri.

Este o atmosferă stranie. Într-adevăr, demnă de chemări secrete. Aici vorbește pătimaș – eminescian. Dincolo se încătușează în imaginea a ceea ce nu a reușit (încă) să-și contureze în oglinda destinului, iar o filă mai departe se răzvrătește aproape demonic.

Jocurile lui se preling parcă dintr-o peliculă în care personajele diafane se dezmembrează în matruști pentru a se releva felurite personaje dure.

De fapt, toate sunt fețele aceluiași personaj: El, poetul. Sunt cauzele dar și efectele luptei dintre cioburile de oglindă în care poetul vrea să-și destăinuie iubirile, temerile, dar și revoltele.

Un poet răzvrătit, care știe să îmbrace versul duiosului când se cade, dar rupe și coaste de vers în sunete de clopot.

Aici poetul vrea să coboare Luceafărul prin versul lui; dincolo chinuitoare interogații pe care Cristian Cruți le construiește și le închină celui de al doilea personaj, demonul.

Privite alternant, poeziile volumului Secretele chemării se pot decripta ca veșnica luptă dintre bine și rău ori întrupări fugare, dar nu fragile, de chemări spre lumină sau întunericul unor tărâmuri pe care Cristian Cruți le zugrăvește într-un pastel pe care îl pune a priori sub semnul interogațiilor sale.

Și totuși, par parcă prea nenumărate bătăile de clopot în dunga versului. Și par prea multe imagini demonice presărate printre stihuri.

Dar Cristian Cruți își zugrăvește cu talent volumul și, în cele din urmă, trăgând lespedea ultimei file, gândurile par a se ridica spre lumina pe care poetul o căuta în ochii plini zdrobiți în propriul pumn.

 Cezar A. Mihalache,

editor

ISBN 978-606-8639-17-8

La debutul unei regăsiri…

Poezia simbolistă și poezia metamorfoză sunt cele două identități pe care Mugur Dumitriu ne invită să le descoperim în acest volum de debut. Un volum în care versul stănescian se împletește cu amprente bacoviene și care, pas cu pas, te conduce spre poezia cugetare, cristalizată nu doar în fractali de haiku, ci și în adevărate versuri-aforism.

De altfel, chiar dacă poetul se definește ca fiind încă „într-o continuă căutare”, această primă oprire poetică dovedește că a găsit o cale. Ne reține atenția chiar din titlul volumului pe care ni-l propune: postume. O desprindere de „raționalul poetic”, provocându-ne, dar, mai ales, provocându-se, în a se cunoaște, descifrând sfârșitul, ce reprezintă de fapt, transcendența și purificarea prin artă.

Cu alte cuvinte, atitudinea sedițioasă de a se transpune poetic în linia postumelor nu este întâmplătoare, autorul anihilându-si propriul eu, eliberându-se de ego și orice fel de dogme, spre a atinge Catharsisul prin vers. Acel vers-chintesență la care alți poeți ajung după un lung drum, o lungă căutare.

Chiar dacă este modest față de forța lui poetică, Mugur Dumitriu dovedește că nu are nevoie de etape intermediare.

Impactul pe care îl are asupra cititorului se datorează naturaleții, prin curgerea firească a versului și prin folosirea unei bogate palete stilistice și lexicale,  conturând frământări interioare ce trasează o puternica dorinta de verticalitate a spiritului.

Poetul nu poate fi doar „donator de fericiri proscrise”, chiar și înlănțuite în echilibrul metaforic al peniței ce scrie cu har, el trebuie să își asume cuvintele pe care le-a așternut pe hârtie „dintr-alt eu” și poate răvășite „din alt veac”, revelându-ne acea neblazare pe care o transmite poezia sa, ca un manifest împotriva comunului.

Ca mesaje meditative, „postumele” lui Mugur Dumitriu reprezintă, de fapt, o resurecție spirituală, provocându-și cititorii către introspecție, spre a parcurge cea mai frumoasă cale, aceea a regăsirii de sine, a eului nealterat, acel eu fără de măști.

Alina Gabriela Danciu,

poetă

ISBN 978-606-8639-16-1

Am descoperit-o pe tânăra Andreea Arsene în postura de militantă a generației ei… O tânără activistă pentru Dreptate și Demnitate Națională, o luptătoare pentru trezirea părții de națiune pe care o reprezintă prin tinerețea ei nesupusă și care m-a încântat prin curajul de a spune lucrurilor pe nume.

Am redescoperit-o mai târziu în calitate de gazetar. Gazetar. Nu simplu jurnalist ori ziarist. Căci rândurile ei, scrise din suflarea unui luptător cu sistemul, cu tarele societății, și, mai ales, cu blazarea celor mai în vârstă, culmea, cei ce au scuturat cândva un jug, dar astăzi sunt înghenuncheați de resemnare, rândurile ei, dară, ard indiferența, timiditatea și nepermisa resemnare. Inclusiv abandonul celor de vârsta ei, generația care, astăzi, ar trebui să stea păvază valorilor regăsite și redescoperite de noi, în Decembrie 89, după deceniile cenușii.

În rândurile ei de gazetărie afli stropii de arsenic ce străpung retina celor blazați, încurajează pe cei ce încă mai aveau ochi să vadă, dar nu avea cine să-i îndrume, și redeșteaptă pe aceia care, piloni ai schimbării din Decembrie 89, s-au transformat, sub presiune vremurilor post-decembiste, a dezamăgirii care a săpat poate cel mai mult în conștiința pe care o națiune trebuie să o transfere celor ce vin, în pionii unei resemnări pe care, ei, Vlădicile Politruce, și-au clădit cetățile oligarhice.

Am descoperit-o însă pe militanta Andreea Arsenie, nume predestinat luptei pentru cauza naționalistă, și învăluită în petalele liricii eminesciene.

Sunt cele trei petale ale unei adevărate Flori albastre: militantul, gazetarul, poetul… Petale ce au irumpt din cea mai sinceră adorație pe care simplul om o poate destăinui Poetului Național. Aceea în care, clădind publicistică și, iată, vers, Andreea Arsene o așează ca pavoaz al destinului ei: „Eminescu a dat sens existenței mele”…

Este o recunoaștere pe care puțini POEȚI ar avea curajul să o exprime. Ceilalți ar tăcea, ar strânge din dinții vanității, cu atât mai acerb cu cât și-ar așterne mai multe rânduri, goale, „operelor” lor. Dar aceia sunt epigonii… Cei care, crezând că dăruiesc cititorilor versuri (dar poți oare să dăruiești fără a adora?) doar plagiază în rime stângace marele poet.

Poeziile, poemele și manifestele Andreei Arsene îți destăinuie poetul-publicist care respiră eminescul.

Gazetarul care strânge sub penița rimei adevărate Manifeste naționaliste, militantul care cheamă la Trezire din fiecare rând așternut.

Sunt mândru că am întâlnit-o pe Andreea Arsene… Că ne-a descoperit, căci ea este râul care și-a strâns crestele de revoltă și neîngenuchere spre noi, poeta-gazetar fiind o dovadă pentru noi, cei care am început a traversa rubiconul lui Decembrie 89, că nu ne-am ridicat pumnul degeaba, autoarea Clipei măiastre dedicate Națiunii, putând fi acel lider care își va îndruma curând generația acolo unde noi nu am mai pășit.

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

ISBN 978-606-8639-14-7

De departe, Iulian Crețu este el însuși un personaj-reper. Prin ceea ce a făcut pentru „micul Paris”, ca viceprimar, dar și pentru ceea ce a clădit, prin proiecte și îndemnuri, pentru restul țării, din fruntea Ligii Primarilor.

Este personajul de care aveam nevoie pentru a face trecerea, de la sistemul centralizat-planificat, la economia de piață. Un personaj providențial care nu a venit de nicăieri, ci a și-a pus amprenta asupra Bucureștilor grație Seniorului Corneliu Coposu. Cel care l-a îndemnat să intre în lupta cu cenușiile mori de vânt. Iar proiectele pe care le-a pus în aplicare în mandatul său de viceprimar au contribuit major, la începutul anilor 90, la dezvoltarea capitalului privat într-un oraș cenușiu. Iar de am mai fi avut măcar doi-trei primari cu o gâdnire economică de piață, atuu-ul profesorului Crețu fiind tocmai pregătirea economică, „micul Paris” ar fi arătat astăzi poate cu adevărat ca o mare capitală europeană.

Cezar Adonis Mihalache,

editor

294 de pagini,

ISBN 978-606-8639-04-8

Carmen Rodica Norocea din Craiova, o distinsă doamnă abia trecută de prima jumătate a centenarului de viață pe care i-l dorim, mi-a mărturisit cu dezarmantă sinceritate: ”Poezia este hrana sufletului meu, la care nu pot să renunț, este pasiunea mea, s-a născut din suferință, întruchipând în poezie tot ce am trăit și mi-a lipsit de-a lungul viețiii, în poezie regăsind dragostea și dorul de viață…” Aveam să aflu, totodată, că nu a publicat nici măcar un vers de când scrie și că, datorită paginii FB pe care o păstoresc, dedicând-o poeților contemporani în mare parte neafirmați, a simțit chemarea, a simțit că a venit vremea să îndrăznească… Și nu oricum… Ei, bine, Carmen Rodica Norocea apare în trei cărți: ”Limba noastră eminească ” și „Terapie prin poezie”, volume de colecție antologică și în prima carte de autor, „Suspinul florilor de crin”, pe care am onoarea să o prefațez. Aș putea numi… triplu debut această performanță a norocoasei Norocea care, astfel, parcă vrea cu ardoare să recupereze anii risipiți în care, lipsită de încredere în sine și camuflată în sine, nu și-a găsit timpul și locul pentru a-și depăși inhibițiile spre a  ieși la lumină.

Nu voi da curs tentației de a scrie cu prețiozitate și pretenții exegetice despre colega mea de suflet și stihurile ei, despre calitatea poeziilor, despre cantabilitatea exprimării lricie cursive, lin curgătoare prin cuvinte simple, neforțate, neîncărcate de sofisme și balastru stilistic, despre tematica foarte cuprinzătoare, despre mesajele calde, pilduitoare ce rezidă din fiecare creație, despre registrul coloristicei lirice, despre contrastul dintre unele versuri curate, inocente chiar, și alte versuri stilate, apăsate, păstoase, virulente, atent meșteșugite, ci voi pune punct scurtei prezentări declarând-o, „decretând-o” pe autoare drept Poet(ă), creatoare care își vede visul cu toți (!) ochii – cei ai feței, cei ai minții și cel al frunții, pineal, ciclopic, ba și mai mult decât a visat: de trei ori Poetă, deodată, performant, cu numele pe trei cărți. O felicit!

Romeo Tarhon, scriitor

ISBN 978-606-8639-13-0

148 pagini, poezie

Definind poezia locul în care autorii încearcă să-și găsească adevărata identitate, versul devine cheia corolă de minuni ce le permite refugiul într-un spațiu rupt de frâmântata lume care ne înconjoară. Și ferice de poeții care reușesc să se izoleze în acea lume; a lor și a cititorilor lor!

Un refugiu în care neîmplinirile pământești pălesc și se scutură de sub povara propriilor reproșuri. Se risipesc din noianul de frustări care ne însoțesc existența. Iar când poetul își asumă, înainte de a păși în lumea „uitării”, nereușitele, cheia-corolă se desface în rimele unei satisfacții pe care doar scriitori o pot consemna.

În Iubirea ninsă cu petale, iubirea este tocmai refugiul poetului pe care autorul îl deschide și pentru ceilalți, iar petalele sunt acele sacrificii-expresie ce vin dinspre cel ce a reușit să le transfere, din registrul autoreproșurilor, în cel al exemplului personal.

Aidoma unui jurnal de călătorie, poeziile Marianei Ianto te poartă spre destinații-suflet. Acolo unde regretul nu mai reprezintă o stație-finiș, ci un status al amintirii în care sinusoida cerebrală a versului devine bornă al unui viitor-experiență ce stă a fi cuprins între petalele metaforei.

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

124 pagini, poezie

ISBN 978-606-8639-11-6

Tania Mariana Ianto este unul dintre talentele pe care le-am extras din plurilirismul contemporan autentic. Sunt bucuros că i-a venit rândul să o așez în cărți și să o declar poetă cu volume de autor, după debutul  în unele antologiil ale editurii Națiunea.

În prologul meu neexegetic din această superbă carte, prin conținut și calitate tipografică, nu mi-am propus să scriu nuanțat, analitic despre maniera stilistică, atmosfera, limbajul și universul  metaforic al autoarei, întru punere în lumină din punct de vedere literar, ci las pentru următoarele cărți o astfel de abordare.

Romeo Taron, scriitor

ISBN 978-606-8639-10-9

poezie

147 pg

Un vers hoinar pe care doar „flamingo”-ul unui dans îl arcuiește, preț de o clipă, pe sub curcubeul felinarelor de gând și, numai azi, cătare de o citire, sub semnul neidentității. Căci, după ce închizi cartea, imaginarul neidentății-identitate explodează în corola de minuni pe care autoarea l-a strecurat în propria noastră amprentă. Iar lectorul de vers devine, doar aci și doar preț de o lectură, cititorul-Năcrin, parte a „neidentității” autoarei, de la versul galop, autoarea transferându-ne în cadența așteptări. Acolo unde sculptează în ochii cititorului epitaful crucilor din oase de îndrăgostiți, descărnate în tornada cailor-galop de la apusul spiritelor.

Poeta nu măsoară cu ruleta versului visele zburătoare… Nu le pune cătușe pentru a nu mai hoinări fără identitatea. Ea scrie versuri, nu pe hârtie, ci direct pe tâmple de așteptare. Scrie în cioburi de vise legate de imaginar prin eșarfe de trup. Scrie în necuvintele abstractului. Ici, se revarsă spre noi; exploziv într-o pleiadă de lanuri de maci… Colo, cotrobăie răscolit verdele alb prin tavernele identităților noastre…

O poezie tristă… Atât de tristă încât poate că-și merită fuga de identitate. Dar este o poezie care eliberează. O eliberare în care zborul lăcrimează respirând și pentru care poeta își dăruiește propriul timp, timpul-jertfă, tocmai pentru a ne dezveșneticii din propriile noastre lacăte de identitate. Din cele „99% fragmente” din noi prin meritul ei „de unu la sută”.

Poeta are forță, mesaj, destinatari… Un vers care galopează în imaginar, lăsând trombe de haiku ori respirații în lirică stănesciană printre norii din frunze bacoviene, din esența liricului, urcându-ne în nacela imaginarului inovat prin limbajul artistic încifrat între un fals ambiguu și un diafan abstract…

Este tot ceea ce îi trebuie pentru a deveni, iată, parte a corolei de poeți ai Națiunii.

Și nu doar Aici, și nu doar Acum; ci într-o identitate-continuum…

Refuzul aparent de sine, reformularea prin Cuvânt, Dumnezeu, Natură, Adevăr, Sentiment și Poezie sunt principalele mesaje meditative ale Amaliei Năcrin, creatoarea de lirică abia pornită la lungul drum al poeziei către poezie… Îi dau dreptate, este foarte greu oricărui poet și artist să se autodefinească, să se autoevalueze, tracul fiind maxim, emoțiile fiind copleșitoare atunci când  vorbește, colocviază despre sine. Nici mie nu îmi este ușor să o definesc  dar știu ce simt: Amalia Năcrin este foarte poetă, este cât se poate de poetă…! Cât voi trăi îi voi urmări rotația fenomenală în sublima constelație a Poeziei. Genialitatea, apreciez eu, este manifestă prin fărâme, bucățele, fragmente, clipe, stropi și frânturi de inspirație și creație. Pentru a o evalua, cataloga și dimensiona, vă sugerez să o cititți dincolo de cuvinte și necuvinte, să îi parcurgeți cu profunzime și răbdare năstrușniciile lexicale impecabile, mature, aproape rebusisitice și să nu săriți cumva  cel puțin două poezii de referință  în care este sclipitoare, remarcabilă: „Fără” și „Lupi.”

Încă nedescătusată de clasicul scolastic, care  o atrage spre piesaj și  modele de poezie obisnuită, Alina Cristea percepe poemul modern cu antene sensibile, și îi face loc din când în când, în textele sale. Rămâne încă ancorată în lecturile care îmi amintesc de George Topârceanu; o poezie jucăusă, care cade cu accentul pe rime, un fel de floricele de porumb pe care  îti face plăcere să le ronțăi, să te bucuri de ele.

Un talent evident, o poetă care ar putea fi de primă pagină, dacă  ar continua să scrie, să se confrunte la scenă deschisă cu poeții zilei.

 Melania Cuc,

Scriitoare

44 de pagini,

ISBN 978-606-8639-12-3