Nu doar o crimă… Zeci, sute, mii… Și nu doar un ucigaș… Ci atâția ce ne privesc cu ochii reci, goi, inumani de dincolo de ecrane… Și doar numărul lor poate să-l echivaleze pe cel al acelora omorâți în genocidul criminalului fără-de-răspundere, sistemul… Și fiecare dintre acești ucigași din structura guvernamental-administrativă este un criminal în serie… În serie politică, cu omoruri prin deciziile luate, prin normele și normativele impuse, dar și prin malversațiunile achizițiilor de aparate medicale, știute a fi precare dinainte de cumpărare, și care, la rândul lor, ucid… (…) Știm că nu există vină fără vinovați… Dar tăcem spășiți… Poate ne mai lamentăm pe la colțurile de lume ce devin muchiile coșciugelor ce ne sunt bătute în cuie dimprejurul fiecărui os și bucată de carne în timp ce încă ne mai respirăm vinovăția de a vrea să trăim… Și doar privim cu un soi de revoltă cum se strâng morții pe listele realizărilor guvernamentale, cum ni se înșiră cei omorâți pe drumul crucilor fără de cruci, însoțiți în noapte doar de lama tăioasă a unui excavator, cum se adună pe conștiința tot mai palidă de sub sceptrul neconștiinței acelora ce ne conduc, cum se strâng împlinind însăși moartea vieții, și toate din cauza criminalilor ce au puterea de a ucide prin hârtii, decizii, indolențe… (Cezar A. Mihalache)

ISBN 978-606-9020-35-7

415 pagini

Director și redactor-șef al săptămânalului „Națiunea” (Europa și Neamul Românesc/Continuitate pentru Neam și Țară), Cezar Adonis Mihalache este autorul mai multor cărţi, printre care volumul de pamflete politice „Negustorul de iluzii sau tragedia unei neputinţe”, volumul de eseuri şi proză scurtă „Destine”, monografia „Renaşterea Ligii Navale Române”, biografia literară „Călător pe ulițele cerului” şi volumul de note, reportaje și interviuri „Revolta”. Acesta din urmă cuprinde și filele singurului jurnal de front scris de un militar, ca paraşutist al unei unități din Caracal, în timpul evenimentelor din decembrie ’89 şi martie 1990. În 2012 publică cartea-document „Renăscut din cenușa uitării – între Dacia Felix și Leumi Bank”, doi ani mai târziu volumul „Decembrie 89 – Ce a fost, ce rămas…”, iar în 2016 compendiul de publicistică naționalistă (2000-2016), de peste 600 de pagini, „Jos gheara de pe țara mea! (manifest pentru națiune)”. În 2018, în cadrul Târgului de carte Bookfest, lansează volumul de critică literară, „Cartea cărţilor: recenzii, prefeţe, note de editor”, iar un an mai târziu volumul „Centenar, extremă neputință…”

ISBN 978-606-9020-30-2,

critică/eseuri, 187 pagini

*Comandă AICI

Nu știu în care măsură ar trebui să fiu dezamăgit că sunt perceput public și publicistic doar ca poet și ceva… jurnalist, și nu și ca prozator – creator de proză scurtă și foarte scurtă în genul literar pe care l-am inventat și consacrat drept ”proză paradoxală”, dar o brumă de părere de rău mă întristează uneori, pentru că nu sunt perceput în primul rând drept romanicier. E drept, nici nu am mijloacele necesare remarcării mele de scriitor de mare întindere, deși am publicat două raomane pe care încă le cred definitorii și de referință în ceea ce mă privește: Baladă pentru lacrimi, pâine și vioară” scris în 1985 și ”Forța cincea” scris în 1993, având la sertar încă trei romane de dinainte de 1989, ca o dovadă că, totuși, exista”literatură de sertar” când ne-a surprins pe toți prăbușirea comunismului așa cum îl știam și suportam și înlocuirea lui cu un postcomunism mascat ideologic și corcit cu mult visatul capitalism pe care îl suportăm sceptici și resemnați de trei decenii. (Romeo Tarhon)

ISBN 978-606-9020-33-3

În liniștea de timp acum

„cogito ergo sum”

și a mai rămas un colț de sunt

din nostalgia de pământ.

În liniștea scoarței de copac

se pierde liniștea-n iatac,

adevărul se așează pe un tiv

zidit în piatra unui zid.

Chiar fermecat de o magie

compun în gând o poezie,

pomii se întorceau spre tine

cu semne și iubiri nubile.

ISBN 978-606-9020-11-1

Poezie

Ea rupe și ne irumpe carnal poeticul… Mușcă vitriolant din propria-i ființă pentru a ne împlini pe noi cu lumina unei înțelegeri ce depășește cufundarea în simplele crâmpeie ale vieții… Își sfărâmă fără milă osatura creației de pagina cărții, aruncând în noi cu așchii atât de dureroase, dar atât de tămăduitoare… Pentru că poezia ei nu înseamnă doar vers scris cu fiecare atom donat nouă… Este un stih ce te cutremură prin drama și transpunerea bucuriei în dramă pentru a cuprinde mai bine rostul nostru, aici și acum… Da, putem crede că poeta își descrie rolul ei; tot aici și tot acum… Dar mesajul este ubicuitar, temporal și spațial, încât devine un univers în așteptare, iar cartea un cifru al formei de a vedea dincolo de simplul văz, dincolo de simpla empatie și transcendență, dincolo de viziunea în fractalii de timp.

Citiți fără grabă această dramă în vers alb, alb albit de durere, lecturați-o cu ochii minții poate încă nedescătușate la nivelul de eliberare a autoarei… Iar de vă veți simți ca într-o piesă de teatru, în care decorurile devin roluri iar rolurile butaforice cortine prin care treceți și transcendenți, ca „eu”-ri, vedeți de nu cumva sunteți chiar voi într-un capăt de scenă al propriei trăiri, dureri ori chiar bucurii metapoetice…

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor, editor

poezie

ISBN 978-606-9020-25-8

*Comandă AICI

Maor Gruber este o carte în care nu istoria este însângerată, ci omenirea… Căci oamenii nasc atrocitățile… Și nu Istoria își etalează violența pentru ca, mai apoi, să se distanțeze până la uitarea propriei întrebări: „Cum au fost posibile toate acestea?”… Ea doar își dezvăluie lama eșafodului de uitare, nepăsare, ignoranță… Care ne stă deasupra capului ca posibilitate a repetării. Dar nu se dezleagă singură din frâiele rațiunii… Ci tot, noi, oamenii, o asmuțim pe post de secure… Și nu, deși e un laitmotiv atât de încetățenit ca scuză a altor și altor nedreptăți, răni și chiar orori, nu Istoria este vinovată că se repetă, ci oamenii, dar nu atât prin faptul că nu învaţă nimic din propriile erori, ci pentru că vor să uite, grăbind ștergerea rănilor, cicatricilor conștiinței, prin nepăsare și ignoranța adesea autoindusă și chiar autoimpusă. Iar prin acest reqviem, al aducerii aminte dar și al trezirii a unor emoții ce prea devreme s-au stins din istoria umanității, Aurora Cristea se expune și ca scriitor de istorie, nu doar condeier al unei cărți de acțiune, surprinzând prin felul în care, la distanță în timp și spațiu de acele evenimente, nu doar scrie despre, ci retrăiește prin fiecare cuvânt ororile războiului.

Ceea ce s-a întâmplat, s-a petrecut de mult timp… Doar că trecutul ne ajunge adesea din urmă. Și ne prinde la fel de nepregătiți, de ignoranți și plini de autosuficiență, încât neînchipuitul ostracizant poate reînvia oricând în orice, prin oricine… Și nu doar prin personajele de carte ori de film… De aceea, alături de Ciuma lui Albert Camus sau autobiografia doctorului Nyiszli Miklos, Am fost medic la Auschwitz, Maor Gruber poate fi un alt spic printre spicele de veghe din lanul neadormirii vigilenței…

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

roman

ISBN 978-606-9020-26-5

Când ascult ,,Sonata Lunii” plâng

Ce singură rămâne sus pe boltă

Scăldată în negru, o retortă,

De aur îmbrăcată cu mister

Cu sufletul la cer.

Când ascult ,,Sonata Lunii” tot visez

Cum dincolo de necuprins un vers

Prin care Domnul nostru sus pe glie

Ne cântă sau ne spune o poezie. (Petru Jipa)

poezie,
ISBN 978-606-9020-23-4

Aici pare o rugă așternută cuminte într-un altar, dincoace țâșnește parcă dintr-o incantație desprinsă la limita lumii spiritelor… În scrierea Amaliei Năcrin, totul se derulează rapid… Precum trecerea de o clipă a unei năluci-timp… Nu apuci să distingi bine, nu apuci să deslușești întregul, să-ți obișnuiești ochii minții cu tihna unei povestiri așezate, aproape cu iz religios, aproape ca o tâlcuire de pilde, de ea cândva citite dar abia acum, în târziul părții de devreme ale vieții ei, că, brusc, se rostogolește, se prăvale, inundându-ți fiece fibră, vâlvătaia de film al unui crochiu de scenariu provocator. Dar așa scrie Amalia Năcrin: între două lumi, dinspre două lumi… Iar rândurile desprinse din iureșul de scriere și descriere al nălucii sunt aidoma unui joc de iele. Care te cuprinde, de dezmiardă, te îmbie, de acoperă cu blestemul neșansei de a înțelege intriga înainte de a fi lăsat pe coama lecturii și ultima filă de carte… Un joc al nălucii ielelor ce îți susură melodios metafore care, apoi, se sparg sub ploaia de descrieri a lumii reale.

Pentru cei ce nu sunt gata să înțeleagă substratul de sub meșteșugul mesajelor autoarei, pentru cei ce sunt încă pradă unei singure percepții, refuzând să deschidă larg ochii minții pentru a cuprinde minunile celei de a doua lumii, cea îmbătătoare, nu simplu ademenitoare precum cea fizică, cea banală, cea de aici, cea rezervată a priori fiecăruia dintre noi, limanul nălucii rămâne doar o mărginire frumos conturată…. Pentru ceilalți însă, cartea se rostuiește ca o pildă în metafore.

Cezar Adonis Mihalache,

Editor

La început a fost cuvântul… Apoi, o voce renăscând optimismul din cenușa unui război abia stins… Dar parcă mult prea repede vocea s-a transformat într-un glas stins, devenit murmur supus, după care… tăcere. Tăcerea indiferenței, a nepăsării, a lașității…

Așa își începe paginile propriei cronici răul primordial… Răul care se insinuează peste meterezele unei renașteri, peste care se dezvoltă, le acaparează, hrănindu-se, la început, din neîncrederea oamenilor, că doar nu li se mai poate întâmpla o altă nenorocire, nu?, nu mai pot fi trecuți, atât de curând, prin alte stihii, după care răul se transformă într-o stare de a fi, de a conviețui, trăgându-și tot mai violent seva din nepăsările, indiferențele, trădările și vânzările numeroșilor iuda așezați la picioarele noului lor stăpân… Urmează neîncrederea față de aproape, urmează vânzările de conștiință, urmează instalarea acelui nou rău, nu prin rânjetul batjocoritor al trecutului ce se repetă în alte costumații, prin alte măști, ci prin faptele oamenilor… (…) Avem în fața ochilor un roman istoric… Dar și unul social… Și, deloc de neglijat, suntem și în fața unui roman psihologic al suferinței, prin rânduri „cartografiind” starea și staza de conștiință, ca indivizi, ca grupuri, ca neam… O nație ce repetă aceeași umilință, cerșindu-și de la alți și alți „noi stăpâni”, propria-i derivă, propria-i cădere, alunecând pe brazdele lăsate de plugul nepăsării, indiferenței, fricii, lașității, trădării, vânzării de sine, a risipirii conștiinței, ca individ, ca grup, ca neam… Și este cutremurător să revezi, să retrăiești, prin ochii trecutului literar, propriul prezent… Și, aproape cert, următorul viitor… (…) „Glasurile suferinței” reprezintă însă și un recviem teosofic, nu atât prin descrierea obiceiurilor religioase ale țăranului român, cât mai ales prin derularea evenimentelor prin trecerea aproape chiristică a unui personaj mesianic… Omul care îi avertizează pe cei din jur despre răul ce va urma, dar pe care, evident, nimeni nu-l ascultă… Nici măcar în clipa în care „a crede” devine ultima șansă pentru toți cei ce au fost nevrednici necredincioși (cei mulți și fără îndreptare, nu?)… Nici atunci, ei nu recunosc că au greșit, că s-au înșelat, că acela pe care nu l-au luat în seamă cu „poveștile” lui, acela de care au și râs poate, a avut nu doar dreptate, dar le-a oferit și o soluție prin șansa de a înțelege din timp teroarea din glasurile terorii, de a înțelege ce va fi însemnând noua suferință ce sta să se prăvale peste un neam, peste un destin…

Volumul doare, arde… Străpunge prin dramele trecutului, nepăsările prezentului, ironia viitorului nepetrecut dar parcă deja scris… Prin faptul că nu Trecutul, nu urma lui în timp, a fost cel vinovat, ci nepăsarea, indiferența oamenilor, înlocuite apoi, în clipa în care au realizat că nu mai au cale de scăpare de sub ghearele noului rău așezat peste rănile neînchise ale celui abia trecut, de lașități, de trădări, de pactizări ilare… Colectivizarea nu a fost doar a pământurilor, a bunurilor, a locurilor, a vetrelor cu tot ce aveau ele mai de preț, valori, arhetipuri… Ea a fost, de fapt, a sufletelor… Căci omenia s-a luptat inegal cu cei ce și-au „colectivizat” sufletele, cei ce s-au vândut pentru interesul lor propriu, pentru un „mărunțiș” mai străveziu decât ceea ce le rămăsese după răul masiv produs de război…

Pasaje din cartea Anei Ardelean Vecerdea, personaj și cronicar deopotrivă, cărturar al trecutului și dascăl al viitorului, își au loc și în manualele de istorie, și în monografii, în cele adevărate, sincere, despre satul românesc așa cum a fost el, așa cum și-a petrecut soarta, arareori destinul, prin vremuri, dar și într-o carte despre psihologia abandonărilor la care s-a dedat, în loc să se ridice și să lupte, un popor, o nație, o națiune…

Cezar Adonis Mihalache,

Scriitor

ISBN 978-606-9020-19-7

roman, 236 pg.

După ce i-am editat, publicat și lansat volumul „Calvarul unui suflet damnat”, i-am spus Andreei Arsene că nu trebuia să o… ucidă(!) pe foarte tânăra eroină a acestui roman de ficțiune în care, de fapt, sciitoarea s-a dedublat până la identificare cu personajul principal, că nu trebuia să-i curme viața printr-un gest adolescentin sinucigaș, inocent și teribilist, în finalul cărții și i-am propus imperativ să o readucă la viață, să-i dea dreptul la viață într-un al doilea volum. (Romeo Tarhon)

ISBN 978-606-9020-00-5
Vol. 2. – 2019. – ISBN 978-606-9020-22-7,

roman