Mesajul poeziei lui Cristian Gabriel Moraru este expresie a logosului, o cuvântare, în care sensuri și gesturi creează o atmosferă de spectacol al bucuriei și al dorinței, al devenirii și al transformării. Iluzia deschide o poezie cu multiple perspective, o interpretare a dinamismului, cu acțiuni și ficțiuni lirice, o dualitate a sinelui, cu un ludic ce unește stare și tensiune, o poveste despre artă și artistic. (Dr. Petru Hamat )
ISBN 978-606-8639-97-0
Românismul și eminismul capătă dimensiuni planetare, ca ecou al Limbii Simțirii Românești vorbită, scrisă, cântată și înălțată la calitatea de glas național și naționalist de la generație la generație, iar atunci când vedem și auzim copilașii români cum rostesc Eminescu din mica lor mare inimă, dizolvând granițele fizice și spirituale care despart popoarele și umanitatea, nu putem să nu exultăm de mândrie și drag, să nu vibrăm cu toată ființa noastră românească bucuroși că Eminescu este viu în noi, atâta vreme cât vlăstarele neamului nostru îi conferă continuitate și nemurire peste veacuri.(Romeo Tarhon, coordonator antologie)
ISBN 978-606-8639-89-5, 340 pg.
antologie de poezie şi proză
Plecări… Rupturi… Îndepărtări… Cât de sec ar suna viața fiecăruia dacă ar fi să o privim doar dinspre „înstrăinările” pe care aceasta ni le alege, parcă înverșunată, parcă prea supărată pe noi pentru ceea ce, de fapt, nici nu am făcut, știm noi, dar ea tratându-ne ca pe niște făptași ce trebuie să răspundă… Poate „a priori”, poate ca o vinovăție ce nu a fost plătită până la capăt într-un alt soroc de viață…
„Maria” este un volum al unor astfel de înstrăinări… Este o carte a vieții fiecăruia… Diferența este că, pentru unii, „înstrăinările” de care a avut ea parte au fost doar capitole răzlețe sau chiar note de subsol.
Cezar Adonis Mihalache,
scriitor
ISBN 978-606-8639-86-4
roman, 170 pg
Poeta are o imensă forță de creație. Și nu este doar un tezaur de trăiri, simțiri, emoții ce așteaptă a fi aduse la lumină. Este o creație în continuă dăruire, aproape un izvor cu forță păunesciană care a curs, la început doar în sine, fără a-și irupe creația spre lumina tiparului, spre ochii cititorilor, spre urechile cenacliștilor.
Când am descoperit-o pe Liliana Smerea Vacaru, ea era aidoma unui personaj mitologic trimis pe pământ, printre noi, muritorii, pentru a ne oferi câte un strop de lumină, de înțelegere și trăire. Dar nu era lăsată să țâșnească spre noi, să transmită. Să transpună și să se transpună prin emoțiile ei în întrebările și căutările noastre. Ori, poate, nu eram noi pregătiți să o primim, să o înțelegem… Căci fără drama exilului nostru, poezia Lilianei Vacaru nu ar fi fost posibilă, poate nici nu ar fi existat în matca de durere, tristețe, tremur carnal al primului volum. Sau poate Teama, Modestia, Însingurarea în fața publicului erau așezate acolo, lângă izvorul ei de creație, tocmai pentru a nu o lăsa să vină spre noi. (Cezar Adonis Mihalache, scriitor, editor, publicist)
ISBN 978-606-9020-08-1, poezie
De ce adânc te-ai sublimat
Și-n decibeli tu te-ai urcat?
În râsetul și ochii tăi
Adorm și mă trezesc apoi
Tu ești, ai fost și ai rămas
O floare unde tot am tras,
Un cântec dat de Dumnezeu,
Te-ascult și te iubesc mereu. (Flori de tei)
ISBN 978-606-8639-87-1,
poezie
O carte care transcende din ficțiunea cititorului obișnuit și ancorat anumitor reguli științifice, religioase și de acceptare, „că așa s-a pomenit de când lumea”, în futurismul unor interpretări despre Ziua de mâine, în care se pot regăsi acei cititori care au renunțat la norme și cutume, pentru a privi viitorul dincolo de parapsihologie.
Pentru a înțelege drumul la care este invitat cititorul, pentru a primi, în fapt, un fel de avizare minimă antelectură, trebuie să privim cunoașterea ca un ocean plin de informație pe care se conturează insulițele a ceea ce înseamnă (încă) necunoaștere sau nepătruns, neînțeles, neacceptat, nedescifrat.
„Ziua de mâine”, fie cea a generației, fie cea „biblică”, transcendentală, „a îngerilor”, înseamnă infuzie de informație, de cunoaștere. Pentru că acesta este mersul înainte, evolutiv. Dar cum oceanul cunoașterii se tot mărește, și insulițele de necunoaștere de pe el se măresc la rândul lor proporțional!
Autorul, poate și pentru a nu se opune unui curs contemporan al acceptării și toleranței celorlalți față de necunoscut, așa-numitele lucruri de neînțeles, în cel mai bun caz privite de aceștia ca „stranii”, iar în cel mai nefericit ca „bizarerii”, își rezervă dreptul de a prezenta întreaga lui lucrare de cunoaștere, interpretare, analogie sub rezerva de Ipoteză.
Pentru mulți cititorii, cartea va avea o linie a normalului incredibil de perceptibil. Parcă și noi ne-am gândit la așa ceva?… Parcă și noi ne-am întrebat: „Dacă?”… Dar nu am avut curajul și nici răbdarea de a ne așterne gândurile dincolo de ficționar, de imaginar, de a le da o consistență din interpretări și mai ales analogii.
Ioan Micu vine cu o abordare religioasă, științifică a neștiințificului, sumând totul într-o Ipoteză.
Un asemenea volum îți dă încredere că ceea ce azi va fi privit, inevitabil, ca imaginație, „stranie” ori nu, mâine poate fi acel coeficient care să ne permită să facem saltul peste ceea ce considerăm drama de azi (de la poluare la „degenerarea” ADN -ului sub vortexul de energii generate de evoluția rasei umane, iar ceea ce numim o de gradare a materialului ADN/ARN să fie de fapt scânteia schimbării radicale), așdar, un salt spre ziua de mâine, spre omul/„înger” pe care încă nu-l înțelegem ca structură…
Poate că „îngerii” de azi, fie ei și înțeleși ca extra-tereștrii, suntem de fapt noi cei de mâine, nu?!…
Așadar, azi, simple ipoteze! Dar… mâine?
Cezar Adonis Mihalache,
scriitor
196 pg, 17/21
ISBN 978-606-8639-80-2
Nu este o greșeală a considera poezia ca fiind în sine un „Psalm”… Căci este o psaltire de vindecare a sufletului, de la poet la cititor dar și viceversa… Și așa cum poezia cuprinde în ea stări și leacuri ale suferințelor sufletești, atât de comune, dar și atât de diferite în trăirile fiecăruia dintre noi, și Psalmul este în cele din urmă o culegere de binecuvântări pe care le primim, la un moment dat în viață, nu întâmplător, nu ocazional, ci cu un scop pe care poate nu-l întrezărim de la început. Vindecarea celorlalți ori vindecarea noastră.
Curajul de a scrie un „psalm în psalm”, sugestia divină, îndrăznesc să rostesc, pe care a primit-o poeta Ana Ardelean, fiică credincioasă a și întru poezie, de a așterne această psaltire în versuri de supracitire după Psaltirea Sfântului Dimitrie al Rostovului a Psalmului Maicii Domnului reprezintă leacul vindecător al cititorului și deopotrivă al credinciosului. Fără însă a se exclude, dar putând parcurge pe căi diferite, laic și religios, Psalmul Maicii Domnului, pe care îl putem numi, fără a produce vreo blasfemie, ca fiind un Psalm cu literă mare poetică, așadar, fără a se exclude, dimpotrivă, completându-se în prelungirea rugăciunii sau a emoției de lector de poezie, fiecare cititor, frământând colțul paginii-poem ori rostogolind între degete rozaliul-acatist, cu gândul la rugăciunea care a sugerat fiecare catism în parte, este chemat să trăiască prin sufletul-trăire al poetei Ana Ardelean conturul de înțelepciune desprins cel mai probabil ca o corolă de cunoaștere a rugăciunilor înălțate Maicii Domnului.
Și totuși, dincolo de faptul că Psaltirea în versuri a Maicii Domnului, în forma așternută de drept credincioasa Ana Ardelean, poate fi citind oricând, nu doar așa cum așează rânduiala bisericească Psalmul Maicii Domnului (inclusiv Psaltirea Sfântului Dimitrie al Rostovului, între Miercurea Săptămânii Patimilor şi Sâmbata Tomii), între cele două, Psalmul de inspirație și Psaltirea poetică rămân diferențele necesare și autoimpuse. Pe care cititorul este chemat să le zidească singur ca metaforă sau rugă.
Lucrarea aici de față poate fi însă și un răspuns la o întrebare pe care acum nu doar fețele bisericești și teologii o rostesc parcă tot mai des… „Unde sunt casele în care se mai citeşte psaltirea, cea de Dumnezeu inspirată şi care dă omului o atât de mare credinţă în Dumnezeu, o atât de puternică speranţă în El, atunci când este lovit de o nenorocire, de-o boală, de un necaz, de-o supărare, şi o atât de ardentă iubire de Dumnezeu?” (Sfântul Ioan de Kronstadt).
Și, iată, avem aici, nu un răspuns, ci o invitație de a ne întoarce, așa cum ne îndrumă Sfântul Teofan Zăvorâtul (care ne spune: „Rămâne la libertatea fiecăruia să aleagă ce fel de rugăciuni doreşte”), spre citirea și recitirea unei lucrări esențiale în familia creștinului.
Ca „tehnică” poetică, de remarcat că în unii psalmi avem doar o simplă versificație a psalmului de inspirație (de exemplu Psalmul 150), iar în alții (cum ar fi Psalmul 101) se remarcă întreaga strădanie a autoarei de a „conspecta” și cuprinde chemarea înaintată Maicii Domnului în versuri meșteșugite în mult mai puține rânduri. În oricare situație, însă, este remarcabil efortul autoarei, care, neîndoielnic, fără dreaptă credință și rost poetic, nu și-ar fi putut duce la bun sfârșit această incursiune.
Iar dacă se poate spune că lipsește ceva volumului de față este poate doar un mesaj al poetei, din perspectiva laică a scrisului pe care îl abordează în alte lucrări, despre felul în a primit acest mesaj-chemare de scriere și așternere religioasă.
Dincolo de toate acestea, cartea poate fi considerată și un mesaj pentru toți ceilalți poeți… Căci, poate poetul nu este întotdeauna pe atât de credincios pe cât o cere relația sa cu scrisul… Iar „Psaltirea Maicii Domnului, în versificație după Psaltirea Sfântului Dimitrie al Rostovului”, în zămislirea Anei Ardelean, poate fi tocmai acel mesaj pe care nu doar cititorii de poezie sunt chemați să-l pătrundă, ci și unii poeți, chemați să-l deslușească.
Cezar Adonis Mihalache,
scriitor
ISBN 978-606-8639-75-8
poezie, 168 pg.
Amalia Năcrin, care se renaște pe sine cu fiecare carte de poezie ori de proză, publică încă un volum remarcabil de creații poetice care impresionează prin dimensiunile lirice abordate, care vin să revoluționeze limbajul liric, dându-i binecunoscuta amprentă personală de mare originalitate și adresabilitatea cuprinzătoare către lumea acelor cititori care preferă poeziile și prozele care nu pun în lumină doar partea frumoasă a vieții, ci și pe cea plină de urâciune, de mărăciune, de nebunie paroxistică, de angloase specifice vremurilor .
În acest nou volum, poeta se autodefinește drept Femeie-„Copil tomnatic” împovărată de viață, dar purtând în suflet o lumină vie, izbăvitoare, purificatoare care o înalță pe culmi de grație spirituală. Dar și în postura de Femeie-„Strigăt” de Iubire, care se dedică artei de a fi etern feminină, precum un altar viu de credință, dorindu-se iubită de către cei pe lângă care trece „cu dragostea de mână”, pe măsura iubirii sale pentru ei, oamenii care au uitat „Ce e Iubirea”. Dar și ca Femeie-„Caleidoscop” care se resoarbe în Sine și se poate dedubla dându-și noi și noi definiții, marcând o sublimă „Trecere” în inimile celor care iau contact cu actul creației sale. De asemenea, ca Femeie-„Candidată” la a-și deveni sieși Frunză, Copac, Pădure, Ploaie, Binecuvântare Cerească… în toamna unei vieți depline, precum și ca Femeie-„Ancestrală” care vine din lumea de dincolo de noi cu moștenirea spirituală și cunoașterea perceptivă și intuitivă a generațiilor de strămoși, și care vrea să se ofere, prin tot ceea ce poate ea deveni „edenicul alb”, tuturor celor care vor să fie parte a universului ei inefabil. Dar nu mai puțin ca Femeie-„Dor Năvală” a cărei „semnătură”, „ampretă” și „trecere” sunt inegalabile și unice, alegând să-și manifeste dorul de umanitate prin actul creției, devenind, astfel, o poetă a tuturor stărilor suflești.
Cosmina Cozmean
ISBN 978-606-8639-83-3
poezie, 148 pg.
Andreea Arsene este o emblemă a militantismului civic și politic patriotic, a revendicării adevăratei istorii și a destinului unei Românii curate, neexilate, nevândute, netrădate, neîngenuncheate… Din întreaga ei operă valoaroasă, realizată ambițios în doar câțiva ani ai unei tinereți apăsate de dezamăgiri și angoase care survin din tumultul cenușiu al vremurilor cărora le-am căzut victime majoritatea dintre noi, se remarcă timbrul unui glas răsunător și de neînduplecat în misiunea „Continuității pentru Neam și Țară”, sintagma Ziarului Națiunea pe care îl slujește exemplar prin condei. Și în acest al patrulea volum o descoperim pe poeta „eminesciană” devotată românismului ambițios, fidel țării, încrezător și purificator. Sunt onorat să fiu cel care i-a oferit cerneala pentru acest condei remarcabil, ascuțit, tăios, patriotic.
Romeo Tarhon
ISBN 978-606-8639-81-9
poezie, 118 pg.
Uneori este bine să știm că și noi avem o datorie de onoare față de Limba Eminească, nu doar libertatea de a o mulge ca pe o vacă dătătoare de colastru oricărui aventurier avid după glorie, fără a fi stăpân măcar pe graiul românesc. Mă uit uneori cu spaimă la copiii și tinerii care pretind că scriu poezie, dar habar nu au cine a fost și ce a scris Eminescul nostru cel fără de prihană. Imitatorii lui nu sunt decât penibili mimi din seriale pamfletiste tele-imbecilizante prin care este subminată, inferiorizată, penibilizată, spălată pe creier românitatea aflată, de fapt, într-o fază istorică de rezistență la pauperizare programată, materială și spirituală, fiind împinsă să își piardă cultura și cultul culturii, esențele esenței naționale și naționaliste, prin stoparea perversă a accesului mediatic și tipografic la valorile perene românești: locul de invidiat în „religia” culturii, artelor, științelor, inventicii, gândirii și aplicațiilor în toate domeniile de vârf care determină progresul.
Sunt atât de român, încât dezavuez a-poezia, a-ritmia non-lirică și non-metaforică, încât prefer să citesc și să ascult de o sumedenie de ori pe an „Sara pe deal” în lectura radio a lui Mihail Sadoveanu, decât să citesc seară de seară poezii fără seară, fără tei, fără deal, fără sat, fără dor… Prefer să rezonez cu duhul lui Eminescu…
Autorul
ISBN 978-606-8639-82-6
poezie, 140 pg.
