Răsună a pustiu spre seară,
ne-am despărțit fără să doară,
dar am pierdut la despărțire
o lacrimă și-o amintire.

Doi anonimi ne-am întâlnit,
din lumi ce-aveam de pătimit
ca două păsări călătoare
ce nu-și găseau drumul spre soare.

Erai un flutur rătăcit,
cu aripi rupte… și rănit,
iar eu, boboc de ghiocel
durut de sete și rebel.

ISBN 978-606-8639-54-3,

poezie, 124 pg

Poeziile Lilianei Vacaru sunt strigătele de durere a milioane de mame plecate departe de casă pentru acel „mai bine” visat pentru pruncii lor. Sunt vocile strivite de deziluzie și resemnare a acelorași mame care au realizat prețul plătit, „Bilet spre fericire” fiind, de fapt, un loz al încercării de ieși din starea de depărtare, de înstrăinare, de izolare și uitare, pe care și-l dorește fiecare român ce-și plânge dorul departe de casă.

Drama autoarei este însă înmiită și de filonul ei atât de pur poetic. Iar cel ce va cuprinde și cu ochii minții aceste strigăte de dor va înțelege blestemul care a căzut peste milioanele de români ce s-au înstrăinat de țară, care au fost înstrăinați de casele lor de conducători nedemni de frumusețea acestui popor, oameni care au plecat departe pentru acel strop de mai bine, dar, mai ales, va înțelege apăsarea de mormânt pe care o trăiește românul, ca ființă poetică, exilat departe de țară.

Poeziile se calchiază într-un scenariu pe care mari regizori nu au curajul a-l așeza pe celuloid: Drama românilor plecați în căutarea unei bucăți de pâine. Iar versurile poetei curg într-o dureroasă relatare, fie ea și narativ-imaginară, a dorului, de la dorul îndurerat de pierderea celor ce nu vor mai fi nicicând acolo, acasă, așteptând smeriți și cuminți întoarcerea „risipitorilor” de timp, la dorul înstrăinat, uitat ori abandonat, se așază dară în descrierea unui timp blestemat mai bine decât ar face-o poate rândurile unui roman-fluviu. Pentru că durerea depărtării nu are nevoie de tomuri-epopei pentru a fi redată. Nu trebuie așezată pe capitole, nu trebuie meșteșugită pentru a transmite emoția unei generații izgonite.

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

ISBN 978-606-8639-56-7

poezie, 154 pg

Cuvintele, versurile Domnului Nicolae Danciu sunt pline de harul cel înțelept al Sfântului Duh, ele formând un frumos „buchet” de ofrande, pline de recunoștință, prețuire, gratitudine și admirație la adresa tuturor acestor părinți duhovnicești, venite din partea fi ului duhovnicesc, ce-l evocă și aclamă, mai ales, într-un mod cu totul special, pe Părintele Duhovnic – Centagenar Nicanor Lemne – Preot, slujitor peste 75 de ani, cu vocație sfântă, binecuvântată și autentică, poate cel mai în vârstă slujitor și sacerdot pe care-l mai avem, încă, în această viață pământească și vremelnică, căruia autorul îi dedică majoritatea poeziilor acestei frumoasei cărți, plină de har, dar și miez religios, complex, complet și binecuvântat.

Stelian Gomboș,

scriitor, consilier Secretariatul de stat pentru Culte

ISBN 978-606-8639-53-6

poezie religioasă

La lansarea volumului de debut „Anotimpurile iubirii”, colocviat în orașul Agnita unde, pe Strada Mihai Eminescu (semn locativ al predestinării de a se dărui poeziei), viețuiește și creează lirică pură,  îi uram Mariei Magdona Ignat să scrie și să publice, dacă nu un volum în fiecare anotimp,  măcar o carte pe an, încât, de la an la an, să crească, să înflorească și să rodească harul liric și artistic pe care, cu multă generozitate, după cum îi este sufletul de generos, Domnul i l-a dăruit suavei Doamne a poeziei din Agnita. (…) Maria Magdona Ignat publică „Albele tăceri”, al treilea volum de poezie, într-o ediție tipografică elegantă și scumpă la propriu și figurat. Felicitând-o, nu îi urez decât să i se împlinească urarea mea de la debut și fie ca, „Albele tăceri”, prin cât mai lungă netăcere, să lege pe vecie această prietenie!

(Romeo Tarhon, scriitor)

ISBN 978-606-8639-52-9, poezie,

143 pg.

În loc de postfață: Să te ridici, iar și iar, până zăbrelele durerii le vei fi sfărâmat…

Nu de puține ori, poezia se naște la granița dintre modestie și timiditate… Modestia de a nu perturba curgerea lumii cu izvorul unui poem irumpt aparent cu întârziere, timiditatea de a nu-i deranja pe ceilalți gondolieri ai versului cu propria scriere. De aceea, poetul are nevoie de un editor. Să-l descopere, să-l scoată din mulțime pentru a fi văzut de mulțime, să-l încurajeze și, de este nevoie, să-l forțeze a-și ocupa locul pe care muzele i l-au hărăzit. Probabil, s-ar putea scrie frumoase și savuroase cărți despre munca, cu adevărat anonimă, a editorilor. Cei ce renunță la propria prețuire pentru a pune în evidență scrierile celorlalți.

La această nouă construcție poetică adusă în fața cititorilor Editurii Națiunii, în curgerea fără de sfârșit, căci de se va sfârși vreodată, se va stinge și lumea așa cum o știm și o prețuim, în andocarea la țărmul tiparului a noi și noi „gondolieri”, am avut surpriza de a cunoaște… editorul acestei cărți chiar înainte de a fi întâlnit versul ori autorul din spatele siajelor de vers. Gheorghe Drăgan. Pe care îl pot numi, fără teama de a greși, co-editor al acestei descoperiri poetice. „Moartea unei muze”. Căci, pentru timpul istovit, nu irosit, de dinaintea nașterii cărții și pentru dibăcia de a o fi convins pe modesta și timida autoare a cărții, Angela Mihai, să-și încredințeze versurile spre tipar, colegul de breaslă de o clipă își merită locul de îndrumător în gondola curgerii poetice spre lume.

Când durerea se pietrifică într-o scară a lacrimilor spre veșnicie, sprijinul celui încercat devine versul… Trădarea, neputința, suferința, deznădejdea, strigătul devin prin vers, prin puterea care nu poate izvorî decât de acolo, din vârful peniței poetului, treptele pe care o muză își înalță speranța.

Amânări, întârzieri, uitări… Sunt formele pe care le ia tristețea sub chipul muzei care își îneacă penița în lacrimi de creație.

Suntem în fața unei cărți triste… Dar ea nu a fost menită a te îndurera până la deznădejde, cititorule, ci a te face să apreciezi viața! Să te ridici de ești doborât de grijile pe care poate le credeai, până mai ieri, până dinainte de a fi lecturat această carte, cumplite, inevitabile, nu doar ca trecere peste fiecare dintre noi, ci și ca fel de a ne goli de puterea de trăi, pentru a le privi de sus și a le râde în față pofta de a-ți continua drumul vieții. Căci, prin viața ce prinde viață sub versul poetul, suferința devine doar un „Mormânt de plumb, demult, trist și pustiu”…

Să ne ridicăm dară pentru a rupe zăbrelile coliviilor în care singuri ne-am închis, privind încercările prin care trecem drept lanțuri și lacăte ce ne-ar fi fost menite. Urmați îndemnul poetei: „Nu-mi spuneți cât să plâng de tare!/ Nu-mi spuneți când să mă opresc!/ Nu-mi spuneți ce să fac în acea clipă!” („Durerea mea”).

Și „Nu!”, pentru că nimeni nu se va fi născut pentru a trăi înlănțuit în zalele amăgirilor, trădărilor ori deznădejdilor, ci pentru a deveni un dezrobitor măcar al propriilor închisori în care ne-am înfundat ori am fost împinși din prea multă dragoste de viață.

Viața nu poate înfrunta pereții de aer ai coliviilor decât tot prin viață. Iar muzele desferecătoare de lacăte sunt chiar în noi.

Este mesajul acestei cărți, triste, dar care ne glăsuiește despre înțelepciunea vieții.

 Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

    ISBN 978-606-8639-51-2, poezie, 208 pg.

În prima ei carte, „Bilet spre fericire…”, Liliana Vacaru și-a strigat dorul… Dorul de casă, dorul de cei apropiați, și totuși atât de îndepărtați și înstrăinați de durerile ei. De acolo, din „cele străinătățuri”, în numele a milioane de mame plecate în lume, departe de casele lor, de cuibul acelui „acasă” pe care orice femeie îl construiește și îl apără pentru pruncii ei, poeta ne-a încântat cu versul unei adevărate cantautoare. Un vers ce a răsunat în mințile noastre având o singură linie melodică: dorul… (…)

„Drumul amintirilor…” pare a fi a doua parte a unei adevărate trilogii în versuri dedicată exilului post-decembrist… Acum, poeta își caută drumul spre acasă ca șansa. Pentru că, înstrăinată atâta vreme, însuși drumul spre casă a devenit parte a unui deloc metaforic poate. Iar amintirile ei clădesc aceea cale pe care numai poetul o poate înmuguri în speranța de a fi, chiar dacă nu fizic, aici, printre „râuri și izvoare/ Și fiecare piatră”…

Citiți dară, nu „despre”, ci însăși chintesența unei dureri și a unui dor ce ne sunt blesteme într-o povară ce se tot repetă în istorie.

Și sărutați-i poetului țarina din care i-a fost plămădită durerea. Căci nu a fost din vina lui, ci a noastră, a tuturor acelora care am rămas același popor privind de-a stânga și de a dreapta mântuitorului, dar niciodată în ochii lui…

 Cezar Adonis Mihalache,

scriitorISBN 978-606-8639-66-6

poezie, 198 de pagini

George Alexander nu era unul dintre românii care și-ar fi îngropat rațiunea în nisipul lașității pentru propriul confort. Și nici unul dintre aceiași conaționali care, pentru un și mai mare și mai personalizat „bine”, s-ar fi dedat, la comanda hidoșeniei, la înfierarea celor care îndrăzneau să rupă rândurile. Căci, din păcate, și nu doar în Norvegia!, există mulți conaționali de-ai noștri gata să-și calce demnitatea în picioare, nu doar dacă ar simți că-și pierd avantajele, ci și pentru un plus în nemăsuratul lor neajuns…

Și nu era vorba că George Alexander nu avea ce să piardă! A pierdut enorm! A lăsat în urmă o carieră, a lăsat în acel Nord rece prieteni și oameni care se bazau pe el în realizarea lor în sistemul norvegian, a lăsat grădinițele pe care le conducea și, mai ales, a lăsat acolo poate singura inocență din sistemul norvegian: copiii…

Dar a făcut-o tocmai pentru a putea lupta pentru acei copii. Pentru că în lupta cu Barnevernet nu este vorba doar de copiii noștri! Ci de toți acei muguri nevinovați și puri pe care mașinăria Barnevernet vrea să-i sădească uniform și uniformizant poate în cel mai crunt „1984” contemporan.

Sistemul l-a analizat; dar a făcut-o obtuz și arogant. L-a analizat și încadrat într-un opis general, considerând probabil că, aidoma altor imigranți, și pentru George Alexander „valorile” care contau erau confortul, siguranța financiară etc.

Sistemul nu a văzut însă singurul lucru prețuit cu adevărat de „oponentul” său. Dar pe care l-ar fi putut afla din cărțile acestuia. Din paginile în care, din prima zi a celor două decenii petrecute în Norvegia, a punctat (e drept, cu umor negru și poate de aceea sistemul, rece și necultivat, nu a înțeles nimic, nu a priceput că uneori oamenii au principii mai presus de tot ceea ce credea sistemul că ar prețui un imigrant!), a punctat dară tarele unei societăți pe care, noi cei aflați atât de departe, o credeam perfectă.

Volumul de față cuprinde doar o frântură din lupta lui George Alexander cu sistemul Barnevernet! Suficient însă pentru a zdruncina visul norvegian. O lucrare ce va fi urmată de o a doua carte, un tom de analiză și explicare, articol cu articol, a celebrei Legi pentru protecția copilului, o disecare a capcanelor sistemului plasate în această lege, și nu numai, și care ar putea da lovitura de grație sistemului Barnevernet.

L-ar putea dezagrega, exfoliind pielea unui sistem al tăcerii și al acceptării, sau l-ar putea… umaniza. Depinde doar de cât de perfectă se va mai afișa societatea norvegiană în fața acestor adevăruri scandaloase.

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

ISBN 978-606-8639-46-8,

monografie – eseu, 154 pg

„Năvalnicul” lui Romeo Tarhon este un Luceafăr autentic românesc prin simbolistică, prin mesaj și prin construcția poetică. Subtitlul inspirat ales, „Legenda Crăișorului Dragobete”, mă duce cu gândul la Avram Iancu. Așa cum Avram Iancu a fost și va rămâne în conștiința românilor drept „crăișorul munților”, tot astfel „Năvalnicul” lui Romeo Tarhon va dăinui în istoria literaturii române ca un poem de referință pentru mileniul trei. Construcția poetică a „Năvalnicului” redeșteaptă în cititor ecourile „Luceafărului” eminescian. Dar, dacă poemul „Năvalnicul” este „perla” creației lirice „tarhoniene” – despre care vor scrie mulți critici și literați de valoare când va fi „descoperit” și îi vor fi „decriptate” multiplele semnificații, celelate poeme din acest volum vin să îl pună în valoare și să îi „încununeze” grandioasa  capodoperă în literatura românească.

Lecturând toate poemele cu maximă exigență, am remarcat că fiecare este o „pildă” de înțelepciune și că fiecare abordeză într-o manieră diferită, dar unitară alături de celelalte, condiția omului superior în spațiul carpato-danubiano-pontic, dar și în cel universal, tratând mitul scrificiului de tip christic într-o manieră cu totul originală și în legătura indisolubilă cu misiunea „Creatorului-Demiurg” în univers și în societatea umană. (Cosmina Cozmean)

ISBN 978-606-8639-47-5

poem, 136 pg.

Romanciera Amalia Năcrin, aceasta nu face rabat de la originalitate, de la ineditul  lingvistic al frazelor tocmai datorită harului de a scrie simțiri prin cuvinte instinctive care izbesc senzualul  mentalului vizual, auditiv, gustativ, olfactiv, tactil conștient și subconștient prin forța sugestivă. Scriitoarea are calitatea de o extremă raritate de a scrie la prima mână cu maximă încărcătură narativă și emoțională, de a permite izvorului imaginației să curgă de la sine, când lin, când învolburat după cum sunt trăite și redate scenele pline de viață intrinsecă sinelui dar și extrinsecă pe ecranul minții cititorului ai cărui senzori stimulează reflex adrenalina făcându-l să participe la acțiunea din tablourile și scenele descrise.  Harul literar al acestei scriitoare este o certitudine, o evidență a providenței care a înzestra-o cu atâta generozitate.

ISBN 978-606-8639-48-2,

roman, 104 pg