Ea rupe și ne irumpe carnal poeticul… Mușcă vitriolant din propria-i ființă pentru a ne împlini pe noi cu lumina unei înțelegeri ce depășește cufundarea în simplele crâmpeie ale vieții… Își sfărâmă fără milă osatura creației de pagina cărții, aruncând în noi cu așchii atât de dureroase, dar atât de tămăduitoare… Pentru că poezia ei nu înseamnă doar vers scris cu fiecare atom donat nouă… Este un stih ce te cutremură prin drama și transpunerea bucuriei în dramă pentru a cuprinde mai bine rostul nostru, aici și acum… Da, putem crede că poeta își descrie rolul ei; tot aici și tot acum… Dar mesajul este ubicuitar, temporal și spațial, încât devine un univers în așteptare, iar cartea un cifru al formei de a vedea dincolo de simplul văz, dincolo de simpla empatie și transcendență, dincolo de viziunea în fractalii de timp.

Citiți fără grabă această dramă în vers alb, alb albit de durere, lecturați-o cu ochii minții poate încă nedescătușate la nivelul de eliberare a autoarei… Iar de vă veți simți ca într-o piesă de teatru, în care decorurile devin roluri iar rolurile butaforice cortine prin care treceți și transcendenți, ca „eu”-ri, vedeți de nu cumva sunteți chiar voi într-un capăt de scenă al propriei trăiri, dureri ori chiar bucurii metapoetice…

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor, editor

poezie

ISBN 978-606-9020-25-8

*Comandă AICI

Maor Gruber este o carte în care nu istoria este însângerată, ci omenirea… Căci oamenii nasc atrocitățile… Și nu Istoria își etalează violența pentru ca, mai apoi, să se distanțeze până la uitarea propriei întrebări: „Cum au fost posibile toate acestea?”… Ea doar își dezvăluie lama eșafodului de uitare, nepăsare, ignoranță… Care ne stă deasupra capului ca posibilitate a repetării. Dar nu se dezleagă singură din frâiele rațiunii… Ci tot, noi, oamenii, o asmuțim pe post de secure… Și nu, deși e un laitmotiv atât de încetățenit ca scuză a altor și altor nedreptăți, răni și chiar orori, nu Istoria este vinovată că se repetă, ci oamenii, dar nu atât prin faptul că nu învaţă nimic din propriile erori, ci pentru că vor să uite, grăbind ștergerea rănilor, cicatricilor conștiinței, prin nepăsare și ignoranța adesea autoindusă și chiar autoimpusă. Iar prin acest reqviem, al aducerii aminte dar și al trezirii a unor emoții ce prea devreme s-au stins din istoria umanității, Aurora Cristea se expune și ca scriitor de istorie, nu doar condeier al unei cărți de acțiune, surprinzând prin felul în care, la distanță în timp și spațiu de acele evenimente, nu doar scrie despre, ci retrăiește prin fiecare cuvânt ororile războiului.

Ceea ce s-a întâmplat, s-a petrecut de mult timp… Doar că trecutul ne ajunge adesea din urmă. Și ne prinde la fel de nepregătiți, de ignoranți și plini de autosuficiență, încât neînchipuitul ostracizant poate reînvia oricând în orice, prin oricine… Și nu doar prin personajele de carte ori de film… De aceea, alături de Ciuma lui Albert Camus sau autobiografia doctorului Nyiszli Miklos, Am fost medic la Auschwitz, Maor Gruber poate fi un alt spic printre spicele de veghe din lanul neadormirii vigilenței…

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

roman

ISBN 978-606-9020-26-5

Sunt ceea ce sunt,

Din ceea ce trebuia să fiu,

Născut mult prea devreme

Și, totuși, mult prea târziu,

Din ale morții semne

Transpuse-n mine Viu

Eu sunt ceea ce sunt

Și viața pe care o scriu… (Autorul)

ISBN 978-606-9020-16-6

Când ascult ,,Sonata Lunii” plâng

Ce singură rămâne sus pe boltă

Scăldată în negru, o retortă,

De aur îmbrăcată cu mister

Cu sufletul la cer.

Când ascult ,,Sonata Lunii” tot visez

Cum dincolo de necuprins un vers

Prin care Domnul nostru sus pe glie

Ne cântă sau ne spune o poezie. (Petru Jipa)

poezie,
ISBN 978-606-9020-23-4

Aici pare o rugă așternută cuminte într-un altar, dincoace țâșnește parcă dintr-o incantație desprinsă la limita lumii spiritelor… În scrierea Amaliei Năcrin, totul se derulează rapid… Precum trecerea de o clipă a unei năluci-timp… Nu apuci să distingi bine, nu apuci să deslușești întregul, să-ți obișnuiești ochii minții cu tihna unei povestiri așezate, aproape cu iz religios, aproape ca o tâlcuire de pilde, de ea cândva citite dar abia acum, în târziul părții de devreme ale vieții ei, că, brusc, se rostogolește, se prăvale, inundându-ți fiece fibră, vâlvătaia de film al unui crochiu de scenariu provocator. Dar așa scrie Amalia Năcrin: între două lumi, dinspre două lumi… Iar rândurile desprinse din iureșul de scriere și descriere al nălucii sunt aidoma unui joc de iele. Care te cuprinde, de dezmiardă, te îmbie, de acoperă cu blestemul neșansei de a înțelege intriga înainte de a fi lăsat pe coama lecturii și ultima filă de carte… Un joc al nălucii ielelor ce îți susură melodios metafore care, apoi, se sparg sub ploaia de descrieri a lumii reale.

Pentru cei ce nu sunt gata să înțeleagă substratul de sub meșteșugul mesajelor autoarei, pentru cei ce sunt încă pradă unei singure percepții, refuzând să deschidă larg ochii minții pentru a cuprinde minunile celei de a doua lumii, cea îmbătătoare, nu simplu ademenitoare precum cea fizică, cea banală, cea de aici, cea rezervată a priori fiecăruia dintre noi, limanul nălucii rămâne doar o mărginire frumos conturată…. Pentru ceilalți însă, cartea se rostuiește ca o pildă în metafore.

Cezar Adonis Mihalache,

Editor

La început a fost cuvântul… Apoi, o voce renăscând optimismul din cenușa unui război abia stins… Dar parcă mult prea repede vocea s-a transformat într-un glas stins, devenit murmur supus, după care… tăcere. Tăcerea indiferenței, a nepăsării, a lașității…

Așa își începe paginile propriei cronici răul primordial… Răul care se insinuează peste meterezele unei renașteri, peste care se dezvoltă, le acaparează, hrănindu-se, la început, din neîncrederea oamenilor, că doar nu li se mai poate întâmpla o altă nenorocire, nu?, nu mai pot fi trecuți, atât de curând, prin alte stihii, după care răul se transformă într-o stare de a fi, de a conviețui, trăgându-și tot mai violent seva din nepăsările, indiferențele, trădările și vânzările numeroșilor iuda așezați la picioarele noului lor stăpân… Urmează neîncrederea față de aproape, urmează vânzările de conștiință, urmează instalarea acelui nou rău, nu prin rânjetul batjocoritor al trecutului ce se repetă în alte costumații, prin alte măști, ci prin faptele oamenilor… (…) Avem în fața ochilor un roman istoric… Dar și unul social… Și, deloc de neglijat, suntem și în fața unui roman psihologic al suferinței, prin rânduri „cartografiind” starea și staza de conștiință, ca indivizi, ca grupuri, ca neam… O nație ce repetă aceeași umilință, cerșindu-și de la alți și alți „noi stăpâni”, propria-i derivă, propria-i cădere, alunecând pe brazdele lăsate de plugul nepăsării, indiferenței, fricii, lașității, trădării, vânzării de sine, a risipirii conștiinței, ca individ, ca grup, ca neam… Și este cutremurător să revezi, să retrăiești, prin ochii trecutului literar, propriul prezent… Și, aproape cert, următorul viitor… (…) „Glasurile suferinței” reprezintă însă și un recviem teosofic, nu atât prin descrierea obiceiurilor religioase ale țăranului român, cât mai ales prin derularea evenimentelor prin trecerea aproape chiristică a unui personaj mesianic… Omul care îi avertizează pe cei din jur despre răul ce va urma, dar pe care, evident, nimeni nu-l ascultă… Nici măcar în clipa în care „a crede” devine ultima șansă pentru toți cei ce au fost nevrednici necredincioși (cei mulți și fără îndreptare, nu?)… Nici atunci, ei nu recunosc că au greșit, că s-au înșelat, că acela pe care nu l-au luat în seamă cu „poveștile” lui, acela de care au și râs poate, a avut nu doar dreptate, dar le-a oferit și o soluție prin șansa de a înțelege din timp teroarea din glasurile terorii, de a înțelege ce va fi însemnând noua suferință ce sta să se prăvale peste un neam, peste un destin…

Volumul doare, arde… Străpunge prin dramele trecutului, nepăsările prezentului, ironia viitorului nepetrecut dar parcă deja scris… Prin faptul că nu Trecutul, nu urma lui în timp, a fost cel vinovat, ci nepăsarea, indiferența oamenilor, înlocuite apoi, în clipa în care au realizat că nu mai au cale de scăpare de sub ghearele noului rău așezat peste rănile neînchise ale celui abia trecut, de lașități, de trădări, de pactizări ilare… Colectivizarea nu a fost doar a pământurilor, a bunurilor, a locurilor, a vetrelor cu tot ce aveau ele mai de preț, valori, arhetipuri… Ea a fost, de fapt, a sufletelor… Căci omenia s-a luptat inegal cu cei ce și-au „colectivizat” sufletele, cei ce s-au vândut pentru interesul lor propriu, pentru un „mărunțiș” mai străveziu decât ceea ce le rămăsese după răul masiv produs de război…

Pasaje din cartea Anei Ardelean Vecerdea, personaj și cronicar deopotrivă, cărturar al trecutului și dascăl al viitorului, își au loc și în manualele de istorie, și în monografii, în cele adevărate, sincere, despre satul românesc așa cum a fost el, așa cum și-a petrecut soarta, arareori destinul, prin vremuri, dar și într-o carte despre psihologia abandonărilor la care s-a dedat, în loc să se ridice și să lupte, un popor, o nație, o națiune…

Cezar Adonis Mihalache,

Scriitor

ISBN 978-606-9020-19-7

roman, 236 pg.

După ce i-am editat, publicat și lansat volumul „Calvarul unui suflet damnat”, i-am spus Andreei Arsene că nu trebuia să o… ucidă(!) pe foarte tânăra eroină a acestui roman de ficțiune în care, de fapt, sciitoarea s-a dedublat până la identificare cu personajul principal, că nu trebuia să-i curme viața printr-un gest adolescentin sinucigaș, inocent și teribilist, în finalul cărții și i-am propus imperativ să o readucă la viață, să-i dea dreptul la viață într-un al doilea volum. (Romeo Tarhon)

ISBN 978-606-9020-00-5
Vol. 2. – 2019. – ISBN 978-606-9020-22-7,

roman

Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că aproape toată poezia contemporană stă sub semnul poeziei eminesciene.

Și, desigur, mai știm că astăzi se scrie mult, se scrie bine, se scrie prost. Ceea ce conține valoare va dăinui, restul va fi sortit eșecului și uitării.

Despre  Eminescu s-au scris de asemenea volume întregi, încât nu ne-ar ajunge o viață de om ca să citim, să-l analizăm și să-l descoperim în toată profunzimea spiritului său. Și aici nu ne referim doar la poezie, ci și la partea activității sale jurnalistice, unde era de neîntrecut. Eminescu a scris atât de mult și de bine într-un timp atât de scurt încât, dacă îi citești operele complete, te întrebi când a mai avut timp și de poezie. Dacă iei orice articol scris acum o sută și ceva de ani, e uimitor cât de actual poate fi. Eminescu a făcut o sinteză amănunțită a vieții politicii și sociale din România acelor timpuri, sinteză care, uluitor, e de o actualitate incredibilă, ai senzația că nimic nu s-a schimbat în România în ultimii o sută cincizeci de ani. (Corina Herghelegiu şi Romeo Tarhon)

antologie,

ISBN 978-606-9020-20-3

George Alexander este o voce națională și naționalistă care cheamă la formarea unui mare pol civic de rezistență, de lustrație și corecție, de luptă împotriva dirijorilor superîmbogățiți ai planetei și României, împotriva decidenților dinastici care, de la pupitrul lor departe de ochii oamenilor simpli, manipulabili, dau comenzi draconice marilor armatelor armaghedonice de activiști și propagandiști politici plătiți să inoculeze, mai ales pe căile subconștientului, în conștiința umană, cele mai bezmetice și terifiante comportamente instinctive de turmă condusă spre sacrificiu, spre carnagiu, spre împuținare… (Romeo Tarhon)

ISBN 978-606-9020-17-3

publicistică

Chiar dacă în literatura de specialitate, volumele și tratatele dedicate kinetoterapiei sunt des întâlnite, manualul de față are propria-i identitate dată de metodologia practică, individualizată, a autorului.

Construit ca set de Note de practică pentru studenți, și nu numai, manualul se constituie într-un îndrumător structurat pe cele mai des întânite afecțiuni neurologice în care  kinetoterapia poate conduce la ameliorarea simptomatologiei specifice accidentelor, incidentelor și afecțiunilor neurologice. Contribuția majoră a autorului este reprezentată, în primul rând, de strângerea în acest volum a descrierii sumare a afecțiunilor neurologice, dar, mai ales, a structurării recuperării kineto în obiective, mijloace și metode ce asigură, împreună, succesul terapiei.

De altfel, importanța volumului rezidă nu doar din rostul lui ca opis de Note de practică, dar și prin contribuția pe care și-o aduce în cadrul literaturii de specialitate în domeniul neuroreabilitării, domeniu în care România  are o experiență de dată recentă (30-40 de ani), eforturile ultimilor ani transformând-o într-o țară cu performanțe remarcabile, cu lucrări și volume recunoscute internațional. Chiar dacă, în esență, volumul are caracterul specific unor Note de practică, prin conținutul și modul de prezentare, extrem de bine ilustrat, lucrarea excede unui manual de specialitate pentru studenți, kinetoterapeuți și medici rezidenți, apropiindu-se de caracterul unei lucrări de referință, un volum bine definit și cu un loc cert în cadrul literaturii de specialitate.

Lucrarea „Kinetoterapia în Afecțiuni Neurologice” evidențiază rolul kinetoterapeutului în recuperarea bolnavilor cu probleme neurologice, fiind și o dovadă în plus că, în cadrul procesului terapeutic complex al neuroreabilitării, kinetoterapeutul (alături de ceilalți specialiști implicați – de la neurolog la psiholog și logoped, de la ergoterapeut la medicul de medicină fizică și recuperare) reprezintă unul dintre elementele centrale, dar și de simbioză interdisciplinară, și care își aduce aportul specific identificării celor mai eficiente căi de recuperare a bolnavului.

În acest volum, aspectele teoretice sunt bine conturate de notele specifice evaluării și recuperării practice, conferind cărții caracterul unei lucrări echilibrate în care autorul abordează, ca specialist kinetoterapeut, domeniul extrem de complex și inderdisciplinar al Neuroreabilitării. Pentru că un kinetoterapeut nu este doar un specialist bine documentat, ci, în momentul contactului cu bolnavul, al empatizării cu aceasta, al identificării specificității suferinței acestuia și individualizării programului de terapie fizică, el trebuie să devină nu doar prietenul bolnavului, ci și un adevărat membru al familiei acestuia. El trebuie să-și adapteze cunoașterea și metodica pentru a reuși să insufle curaj pacientului în abordarea terapiei specifice, dar și încredere pentru ca acesta să lupte și să nu renunțe la programul stabilit, până la primele ameliorări putând fi, uneori, cale lungă.

Așadar, valoarea unui kinetoterapeut depinde nu doar de capacitatea acestuia de a se informa și documenta cu noutățile specifice literaturii de specialitate, ci și de priceperea lui, de precizia manevrelor, maniera cu care provoacă, facilitează și coordonează reacțiile pacientului, abilități care îl transformă, dintr-un element al unei științe interdisciplinare, într-un cumul interdisciplinar.

Cezar Adonis Mihalache,

editor