La început a fost cuvântul… Apoi, o voce renăscând optimismul din cenușa unui război abia stins… Dar parcă mult prea repede vocea s-a transformat într-un glas stins, devenit murmur supus, după care… tăcere. Tăcerea indiferenței, a nepăsării, a lașității…

Așa își începe paginile propriei cronici răul primordial… Răul care se insinuează peste meterezele unei renașteri, peste care se dezvoltă, le acaparează, hrănindu-se, la început, din neîncrederea oamenilor, că doar nu li se mai poate întâmpla o altă nenorocire, nu?, nu mai pot fi trecuți, atât de curând, prin alte stihii, după care răul se transformă într-o stare de a fi, de a conviețui, trăgându-și tot mai violent seva din nepăsările, indiferențele, trădările și vânzările numeroșilor iuda așezați la picioarele noului lor stăpân… Urmează neîncrederea față de aproape, urmează vânzările de conștiință, urmează instalarea acelui nou rău, nu prin rânjetul batjocoritor al trecutului ce se repetă în alte costumații, prin alte măști, ci prin faptele oamenilor… (…) Avem în fața ochilor un roman istoric… Dar și unul social… Și, deloc de neglijat, suntem și în fața unui roman psihologic al suferinței, prin rânduri „cartografiind” starea și staza de conștiință, ca indivizi, ca grupuri, ca neam… O nație ce repetă aceeași umilință, cerșindu-și de la alți și alți „noi stăpâni”, propria-i derivă, propria-i cădere, alunecând pe brazdele lăsate de plugul nepăsării, indiferenței, fricii, lașității, trădării, vânzării de sine, a risipirii conștiinței, ca individ, ca grup, ca neam… Și este cutremurător să revezi, să retrăiești, prin ochii trecutului literar, propriul prezent… Și, aproape cert, următorul viitor… (…) „Glasurile suferinței” reprezintă însă și un recviem teosofic, nu atât prin descrierea obiceiurilor religioase ale țăranului român, cât mai ales prin derularea evenimentelor prin trecerea aproape chiristică a unui personaj mesianic… Omul care îi avertizează pe cei din jur despre răul ce va urma, dar pe care, evident, nimeni nu-l ascultă… Nici măcar în clipa în care „a crede” devine ultima șansă pentru toți cei ce au fost nevrednici necredincioși (cei mulți și fără îndreptare, nu?)… Nici atunci, ei nu recunosc că au greșit, că s-au înșelat, că acela pe care nu l-au luat în seamă cu „poveștile” lui, acela de care au și râs poate, a avut nu doar dreptate, dar le-a oferit și o soluție prin șansa de a înțelege din timp teroarea din glasurile terorii, de a înțelege ce va fi însemnând noua suferință ce sta să se prăvale peste un neam, peste un destin…

Volumul doare, arde… Străpunge prin dramele trecutului, nepăsările prezentului, ironia viitorului nepetrecut dar parcă deja scris… Prin faptul că nu Trecutul, nu urma lui în timp, a fost cel vinovat, ci nepăsarea, indiferența oamenilor, înlocuite apoi, în clipa în care au realizat că nu mai au cale de scăpare de sub ghearele noului rău așezat peste rănile neînchise ale celui abia trecut, de lașități, de trădări, de pactizări ilare… Colectivizarea nu a fost doar a pământurilor, a bunurilor, a locurilor, a vetrelor cu tot ce aveau ele mai de preț, valori, arhetipuri… Ea a fost, de fapt, a sufletelor… Căci omenia s-a luptat inegal cu cei ce și-au „colectivizat” sufletele, cei ce s-au vândut pentru interesul lor propriu, pentru un „mărunțiș” mai străveziu decât ceea ce le rămăsese după răul masiv produs de război…

Pasaje din cartea Anei Ardelean Vecerdea, personaj și cronicar deopotrivă, cărturar al trecutului și dascăl al viitorului, își au loc și în manualele de istorie, și în monografii, în cele adevărate, sincere, despre satul românesc așa cum a fost el, așa cum și-a petrecut soarta, arareori destinul, prin vremuri, dar și într-o carte despre psihologia abandonărilor la care s-a dedat, în loc să se ridice și să lupte, un popor, o nație, o națiune…

Cezar Adonis Mihalache,

Scriitor

ISBN 978-606-9020-19-7

roman, 236 pg.