Când pasărea Phoenix mă cheamă…

IMG

Îngrijorat în sine de trecerea anilor, de luminile, poate, insuficient prezente lângă icoanele predecesorilor, lângă dreapta viețuire alor lui, Nicolae Danciu, aflat într-o răscruce cu însemne de taină dumnezeiască greu descifrabile încă, a decis să se mărturisească public alor săi și, prin ei, lumii. Simte că îl apasă adevărurile tot mai puțin vizibile într-o umanitate alungându-și omenitatea.

Și cum altfel să te alături pelerinilor luminii decât îmbrăcând, după străvechea rânduilaă, straiele de curat: aici, în acestă carte mărturisitoare, cele ale poeziei. Și-l desprind pe autor din propria desprindere, blagiană în sine, de prima, vizibila formă de existență: Iar eu plimb pasul ușor/ Peste marele covor/ Talpa cu grijă-mi coboară/ Pe unde trec să nu doară („Primăvara”). O carte a mărturisirii iubirii prin iubire, acesta este parcursul osteninței poetice a lui Nicolae Danciu la timpul când pasărea Phoenix își face tot mai clară chemarea.

 Aurel Brumă, scriitor