IMG
În loc de postfață: Să te ridici, iar și iar, până zăbrelele durerii le vei fi sfărâmat…
Nu de puține ori, poezia se naște la granița dintre modestie și timiditate… Modestia de a nu perturba curgerea lumii cu izvorul unui poem irumpt aparent cu întârziere, timiditatea de a nu-i deranja pe ceilalți gondolieri ai versului cu propria scriere. De aceea, poetul are nevoie de un editor. Să-l descopere, să-l scoată din mulțime pentru a fi văzut de mulțime, să-l încurajeze și, de este nevoie, să-l forțeze a-și ocupa locul pe care muzele i l-au hărăzit. Probabil, s-ar putea scrie frumoase și savuroase cărți despre munca, cu adevărat anonimă, a editorilor. Cei ce renunță la propria prețuire pentru a pune în evidență scrierile celorlalți.
La această nouă construcție poetică adusă în fața cititorilor Editurii Națiunii, în curgerea fără de sfârșit, căci de se va sfârși vreodată, se va stinge și lumea așa cum o știm și o prețuim, în andocarea la țărmul tiparului a noi și noi „gondolieri”, am avut surpriza de a cunoaște… editorul acestei cărți chiar înainte de a fi întâlnit versul ori autorul din spatele siajelor de vers. Gheorghe Drăgan. Pe care îl pot numi, fără teama de a greși, co-editor al acestei descoperiri poetice. „Moartea unei muze”. Căci, pentru timpul istovit, nu irosit, de dinaintea nașterii cărții și pentru dibăcia de a o fi convins pe modesta și timida autoare a cărții, Angela Mihai, să-și încredințeze versurile spre tipar, colegul de breaslă de o clipă își merită locul de îndrumător în gondola curgerii poetice spre lume.
Când durerea se pietrifică într-o scară a lacrimilor spre veșnicie, sprijinul celui încercat devine versul… Trădarea, neputința, suferința, deznădejdea, strigătul devin prin vers, prin puterea care nu poate izvorî decât de acolo, din vârful peniței poetului, treptele pe care o muză își înalță speranța.
Amânări, întârzieri, uitări… Sunt formele pe care le ia tristețea sub chipul muzei care își îneacă penița în lacrimi de creație.
Suntem în fața unei cărți triste… Dar ea nu a fost menită a te îndurera până la deznădejde, cititorule, ci a te face să apreciezi viața! Să te ridici de ești doborât de grijile pe care poate le credeai, până mai ieri, până dinainte de a fi lecturat această carte, cumplite, inevitabile, nu doar ca trecere peste fiecare dintre noi, ci și ca fel de a ne goli de puterea de trăi, pentru a le privi de sus și a le râde în față pofta de a-ți continua drumul vieții. Căci, prin viața ce prinde viață sub versul poetul, suferința devine doar un „Mormânt de plumb, demult, trist și pustiu”…
Să ne ridicăm dară pentru a rupe zăbrelile coliviilor în care singuri ne-am închis, privind încercările prin care trecem drept lanțuri și lacăte ce ne-ar fi fost menite. Urmați îndemnul poetei: „Nu-mi spuneți cât să plâng de tare!/ Nu-mi spuneți când să mă opresc!/ Nu-mi spuneți ce să fac în acea clipă!” („Durerea mea”).
Și „Nu!”, pentru că nimeni nu se va fi născut pentru a trăi înlănțuit în zalele amăgirilor, trădărilor ori deznădejdilor, ci pentru a deveni un dezrobitor măcar al propriilor închisori în care ne-am înfundat ori am fost împinși din prea multă dragoste de viață.
Viața nu poate înfrunta pereții de aer ai coliviilor decât tot prin viață. Iar muzele desferecătoare de lacăte sunt chiar în noi.
Este mesajul acestei cărți, triste, dar care ne glăsuiește despre înțelepciunea vieții.
Cezar Adonis Mihalache,
scriitor
ISBN 978-606-8639-51-2, poezie, 208 pg.
