Un roman-metaforă care concentrează esența iubirii

Amalia Năcrin, poeta introspecțiilor și a monologurilor interioare, dar și poeta într-o continuă luptă cu Sinele, luptă născătoare de versuri măiastre, surprinde cititorii cu un roman „controversă”, o narație modernă cu valențe de frescă literară a iubirii. Scriitoarea, asemenea unui chirurg, disecă fenomenul iubirii așa cum este trăit de către femeia totală. Este un roman-metaforă care concentrează esența iubirii dăruite necondiționat. „Dragostea nu vine decât ca să doară” este un roman inedit în care doar eroina are nume, dar bărbatul este nedefinit, un anonim fără vârstă și tipologie.

Numele eroinei este sugestiv și cuprinzător pentru femeia din toate… femeile, pe care o surprinde în multe ipostaze: statornică, unică, irepetabilă, inegalabilă… dar o trece și prin toate stările și trăirile proprii, oferind cititorilor un portret fidel a ceea ce înseamnă eternul imuabil feminin: „tumult”, „eternitate”, „oripilare”, „nebunie”, „avalanșă”… Numele eroinei este, cum se observă, o abreviere T.E.O.N.A .: T de la femeia Tumult de sentimente, E de la femeia Eternă prin actul procreării și-al dăruirii de sine, O de la femeia Oripilantă pentru bărbat prin împingerea lui la păcatul originar, N de la femeia Nebunatic de atrăgătoare și incintantă prin natura ei de veneră, A de la femeia Avalanșă de gânduri, intense trăiri și dorințe aproape inexplicabile pentru „partenerul dansului în doi”…

Și ce ar putea reda mai exact statornicia femeii dacă nu pădurea, pe care Teona o iubește și o venerează ca pe o zeitate, dacă nu pământul în care se simte înrădăcinată asemenea pădurii, dacă nu cerul cu care se vrea contopită pentru eternitate, dacă nu întreaga natură în care să fie contopită cu iubitul ei „fără de nume”?

Bărbatul rămâne anonim pentru ca oricare bărbat să se poată regăsi în portretul pe care prozatoarea i-l realizează cu mare autenticitate prin surprinderea esenței trăirilor sale: pragmatism, sarcasm, teamă de implicare într-o relație de cursă lungă, infidelitate, natura poligamă, tendința de a se refugia în sine ori de câte ori ar putea încerca sentimente dintre cele care i-ar putea perturba ritmul și organizarea ca de „ceasornic”…

Sunt două entități care se atrag, se caută, se cheamă reciproc, dar se află la antipozi: femeia și bărbatul, care, ca normalitate sexuală, nu pot exista unul în absența celuilalt. Dar, dacă femeia înțelege și acceptă acest adevăr, bărbatul, având încrustată în genom teama de păcatul originar și de izgonirea din Rai, singurul loc în care s-a simțit în siguranță, are tendința de a i se opune, de a se revolta, de a fugi și, în final, de a respinge…

Romanul Amaliei Năcrin are dialog, are multă viață, are trăire, are dinamică… Este un roman care pune pe gânduri cititorul și îl prinde ca-ntr-o vrajă determinându-l să-l citească filă cu filă pentru a înțelege pe deplin „iubirea feomenală” trăită de către femeie.

De altfel, romanul, „Dragostea nu vine decât ca să doară” pare a fi adresat mai degrabă bărbaților. Lecturându-l, este de presupus că aceștia vor înțelege și accepta ceea ce înseamnă femeia capabilă să dăruiască bărbatului dragostea totală, inclusiv pe cea de mamă. Finalul romanului ar putea părea surprinzător, dar, dacă avem în vedere natura femeii, vom găsi că este un final firesc: eternizarea „iubirii fenomen” prin moarte și trecerea pe un alt tărâm, într-o altă dimensiune care, în romanul Amaliei Năcrin, este reprezentată drept Planeta Verde, împădurită de o pădure fermecată și vrăjită în care „Cel Fără de Nume” și „Teona” se iubesc „teonic”, dând naștere Copilului Verde-Albastru care le va perpetua specia, împlinire pe care oricare femeie și-o dorește în lumea pământeană alături de cel care îi este sortit drept suflet pereche, dar pe care, de cele mai multe, fie nu îl întâlnește, fie pronia cerească i-l oferă dar îi refuză contopirea deplină în suflet, în gând și în trup, aceasta rămânând a se realiza doar prin moarte, dincolo de moarte, în eternitate, acolo unde și bărbatul, scăpat din chingile păcatului originar la regăsirea de sine în Paradis, se simte în siguranță, ea putând deveni „Tumult”, „Eternitate”, „Oripilare, „Nebunie”, „Avalanșă”…

                                                 Cosmina Cozmean

ISBN 978-606-8639-38-3,

98 pagini, proză