Stând pe ramuri de vers, într-o liniște pe care orice scriitor și-o dorește, acolo, la întânirea cu natura, poezia lui Nicolae Danciu vine parcă dintr-un alt început. Este o poezie în căutarea pasului liric și transmisă într-o simplitate răscolitoare prin simțirea poetului dinspre natură către noi. Căci, autorul nu ne vrednicește ochii cu o lectură filosofală. Nu ne chinuie așteptarea în sensuri multiple ce se pierd în metafore complicat meșterite. Versul lui este o fină observație… Aici povestea pomului-om, mai încolo vestea vestitorului de primăveri, transmisă însă într-o suavă nuanță a simplității pe care adesea o căutăm și nu o mai regăsim, în cărțile de poezie.

În poezia lui Nicolae Danciu întâlnim tocmai acea simplitate a mesajului care, într-o lume a poeziei inutil complicate, mesteșugită până la rătăciri de sensuri (pentru că tot ceea ce nu se poate înțelege, dacă nu captează simțurile la propriu, măcar dă senzația ineditului, nu-i așa?!) reprezintă o întoarcere spre primordial. Poate, de aceea, momentele complexe ale poeziei lui Nicolae Danciu te iau prin suprindere, aidoma unor vârtejuri brusc apărute pe cursul lin al apei de la marginea unui bătrân sat.

În poezia lui Nicolae Danciu regăsim și dezamăgirile etapelor de viață… Dar toate pălesc în fața felului în care poetul își cântă Femeia. De la oda adusă iubitei, Icoana lui, la poezia matură închinată femeii din viața lui, femeii vieții lui… O închinare în atâtea versuri încât îți pare că volumul ar fi trebuit să poarte titlul: În brațele tale, femeie… Dar, cum poezie este femeia din viața lui, iar femeia este poezia prin care și-a încredințat gândurile hârtiei, În brațele tale, poezie… constituie recunoștiința cea mai potrivită a autorului pentru tot ceea ce este mai important în viața lui.

 Cezar Adonis Mihalache,

editor

 ISBN 978-606-8639-00-0