Crini de metafore sub lespezi de interogații…

Poeziile lui Cristian Cruți surprind… Uneori, chiar șochează. Și nu din cauza „tehnicii”, pe care tânărul poet o stăpânește, fandând de la rimă la versul alb, din poezia de inspirație eminesciană spre adevărate scrisori literar-testamentare către urmași, ci prin felul în care lumile lui se ciocnesc în versuri.

Este o atmosferă stranie. Într-adevăr, demnă de chemări secrete. Aici vorbește pătimaș – eminescian. Dincolo se încătușează în imaginea a ceea ce nu a reușit (încă) să-și contureze în oglinda destinului, iar o filă mai departe se răzvrătește aproape demonic.

Jocurile lui se preling parcă dintr-o peliculă în care personajele diafane se dezmembrează în matruști pentru a se releva felurite personaje dure.

De fapt, toate sunt fețele aceluiași personaj: El, poetul. Sunt cauzele dar și efectele luptei dintre cioburile de oglindă în care poetul vrea să-și destăinuie iubirile, temerile, dar și revoltele.

Un poet răzvrătit, care știe să îmbrace versul duiosului când se cade, dar rupe și coaste de vers în sunete de clopot.

Aici poetul vrea să coboare Luceafărul prin versul lui; dincolo chinuitoare interogații pe care Cristian Cruți le construiește și le închină celui de al doilea personaj, demonul.

Privite alternant, poeziile volumului Secretele chemării se pot decripta ca veșnica luptă dintre bine și rău ori întrupări fugare, dar nu fragile, de chemări spre lumină sau întunericul unor tărâmuri pe care Cristian Cruți le zugrăvește într-un pastel pe care îl pune a priori sub semnul interogațiilor sale.

Și totuși, par parcă prea nenumărate bătăile de clopot în dunga versului. Și par prea multe imagini demonice presărate printre stihuri.

Dar Cristian Cruți își zugrăvește cu talent volumul și, în cele din urmă, trăgând lespedea ultimei file, gândurile par a se ridica spre lumina pe care poetul o căuta în ochii plini zdrobiți în propriul pumn.

 Cezar A. Mihalache,

editor

ISBN 978-606-8639-17-8

La debutul unei regăsiri…

Poezia simbolistă și poezia metamorfoză sunt cele două identități pe care Mugur Dumitriu ne invită să le descoperim în acest volum de debut. Un volum în care versul stănescian se împletește cu amprente bacoviene și care, pas cu pas, te conduce spre poezia cugetare, cristalizată nu doar în fractali de haiku, ci și în adevărate versuri-aforism.

De altfel, chiar dacă poetul se definește ca fiind încă „într-o continuă căutare”, această primă oprire poetică dovedește că a găsit o cale. Ne reține atenția chiar din titlul volumului pe care ni-l propune: postume. O desprindere de „raționalul poetic”, provocându-ne, dar, mai ales, provocându-se, în a se cunoaște, descifrând sfârșitul, ce reprezintă de fapt, transcendența și purificarea prin artă.

Cu alte cuvinte, atitudinea sedițioasă de a se transpune poetic în linia postumelor nu este întâmplătoare, autorul anihilându-si propriul eu, eliberându-se de ego și orice fel de dogme, spre a atinge Catharsisul prin vers. Acel vers-chintesență la care alți poeți ajung după un lung drum, o lungă căutare.

Chiar dacă este modest față de forța lui poetică, Mugur Dumitriu dovedește că nu are nevoie de etape intermediare.

Impactul pe care îl are asupra cititorului se datorează naturaleții, prin curgerea firească a versului și prin folosirea unei bogate palete stilistice și lexicale,  conturând frământări interioare ce trasează o puternica dorinta de verticalitate a spiritului.

Poetul nu poate fi doar „donator de fericiri proscrise”, chiar și înlănțuite în echilibrul metaforic al peniței ce scrie cu har, el trebuie să își asume cuvintele pe care le-a așternut pe hârtie „dintr-alt eu” și poate răvășite „din alt veac”, revelându-ne acea neblazare pe care o transmite poezia sa, ca un manifest împotriva comunului.

Ca mesaje meditative, „postumele” lui Mugur Dumitriu reprezintă, de fapt, o resurecție spirituală, provocându-și cititorii către introspecție, spre a parcurge cea mai frumoasă cale, aceea a regăsirii de sine, a eului nealterat, acel eu fără de măști.

Alina Gabriela Danciu,

poetă

ISBN 978-606-8639-16-1

Am descoperit-o pe tânăra Andreea Arsene în postura de militantă a generației ei… O tânără activistă pentru Dreptate și Demnitate Națională, o luptătoare pentru trezirea părții de națiune pe care o reprezintă prin tinerețea ei nesupusă și care m-a încântat prin curajul de a spune lucrurilor pe nume.

Am redescoperit-o mai târziu în calitate de gazetar. Gazetar. Nu simplu jurnalist ori ziarist. Căci rândurile ei, scrise din suflarea unui luptător cu sistemul, cu tarele societății, și, mai ales, cu blazarea celor mai în vârstă, culmea, cei ce au scuturat cândva un jug, dar astăzi sunt înghenuncheați de resemnare, rândurile ei, dară, ard indiferența, timiditatea și nepermisa resemnare. Inclusiv abandonul celor de vârsta ei, generația care, astăzi, ar trebui să stea păvază valorilor regăsite și redescoperite de noi, în Decembrie 89, după deceniile cenușii.

În rândurile ei de gazetărie afli stropii de arsenic ce străpung retina celor blazați, încurajează pe cei ce încă mai aveau ochi să vadă, dar nu avea cine să-i îndrume, și redeșteaptă pe aceia care, piloni ai schimbării din Decembrie 89, s-au transformat, sub presiune vremurilor post-decembiste, a dezamăgirii care a săpat poate cel mai mult în conștiința pe care o națiune trebuie să o transfere celor ce vin, în pionii unei resemnări pe care, ei, Vlădicile Politruce, și-au clădit cetățile oligarhice.

Am descoperit-o însă pe militanta Andreea Arsenie, nume predestinat luptei pentru cauza naționalistă, și învăluită în petalele liricii eminesciene.

Sunt cele trei petale ale unei adevărate Flori albastre: militantul, gazetarul, poetul… Petale ce au irumpt din cea mai sinceră adorație pe care simplul om o poate destăinui Poetului Național. Aceea în care, clădind publicistică și, iată, vers, Andreea Arsene o așează ca pavoaz al destinului ei: „Eminescu a dat sens existenței mele”…

Este o recunoaștere pe care puțini POEȚI ar avea curajul să o exprime. Ceilalți ar tăcea, ar strânge din dinții vanității, cu atât mai acerb cu cât și-ar așterne mai multe rânduri, goale, „operelor” lor. Dar aceia sunt epigonii… Cei care, crezând că dăruiesc cititorilor versuri (dar poți oare să dăruiești fără a adora?) doar plagiază în rime stângace marele poet.

Poeziile, poemele și manifestele Andreei Arsene îți destăinuie poetul-publicist care respiră eminescul.

Gazetarul care strânge sub penița rimei adevărate Manifeste naționaliste, militantul care cheamă la Trezire din fiecare rând așternut.

Sunt mândru că am întâlnit-o pe Andreea Arsene… Că ne-a descoperit, căci ea este râul care și-a strâns crestele de revoltă și neîngenuchere spre noi, poeta-gazetar fiind o dovadă pentru noi, cei care am început a traversa rubiconul lui Decembrie 89, că nu ne-am ridicat pumnul degeaba, autoarea Clipei măiastre dedicate Națiunii, putând fi acel lider care își va îndruma curând generația acolo unde noi nu am mai pășit.

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

ISBN 978-606-8639-14-7