Inima cuvintelor…

IMG

Da, cuvintele au inimă! Și suferă aidoma inimilor noastre trupești, bătând în ritmul emoțiilor pe care doar penița poeților le pot măsura… Nicolae Danciu ne oferă 77 de bătăi ale inimii lui poetice transpuse în rândurile de cuvinte ale celui de al doilea volum de autor. Un minut și alte câteva secunde numărate pe orologiul poeziei.

Inima cuvintelor este, în fapt, însăși inima poetului… Este inima versului pe care cititorul a putut-o simți, ca vibrație, în primul volum al autorului (În brațele tale, Poezie…), iar acum, pulsul celor 77 de poeme răspunde provocării pe care muza poeziei a ridicat-o poetului. Iar Nicolae Danciu vine cu propria-i provocare de mister, prin versuri închinate dintâi misterioasei Iulii din Castelul poetic de la Câmpina…

Dar, bătăile inimii sale de cuvinte nu generează doar starea poetică a versului pe care, cu acest al doilea volum, putem să-l înscriem în curentul câmpinean. Ele aduc omagiu însăși muzei Inimă. Căci, inimii de nu-i dai iubire, ea singură ni se împiatră, nu?

Cezar Adonis Mihalache,

Scriitor

ISBN 978-606-8639-36-9,

118 pagini, poezie

Prizonieră pe pământ

IMG

privesc cerul

acolo simt că e acasă
dar rădăcinile

să zbor nu mă lasă
mă țin prizonieră
în trup pe pământ
până la inevitabilul

deznodământ
m-au legat străbunii
cu rădăcinile ADN-ului

de pământ
eu, spirit vagabond,

aiurea hălăduind
aș vrea sa-mi rup rădăcina
dar simt că nu pot
sunt în derivă

nu văd nici un port

privesc cerul…

(„Prizonieră pe pământ”, Tania Mariana Ianto)

ISBN 978-606-8639-30-7, poezie, 170 pg.

Adevărul de dincolo de adevăr

IMG

„Adevărul de dincolo de adevar – poveste cu și despre îngeri“ este piatra de pe suflet a oricărei femei. Prima parte nu reprezintă însă apogeul. Ca să ai sufletul damnat în mâini, să-i dai salvare, aripi, reculegere, speranță, înălțare, romanul trebuie parcurs în întregime. Autorul a considerat însă că-i va fi mult mai ușor cititorului să i se ofere în doză mică, treptat din chintesență. Aceasta însă îl consumă în adâncuri, aduce chin creatorului asemeni efectului picăturii chinezești auzului. Așa își protejează Cosmina Cozmean publicul larg! Dăruindu-se pe sine, încărcându-se de amintiri devastatoare, repetându-și-le prin cuvinte așternute, provocându-se la adevărate încercări. Provocându-se la răbdare, cunoaștere, încercare, iertare, iubire, pe rând și la toate de-odată!

O dramă care va copleși și va scoate sufletele la o analiză minuțioasă, la cântarul minții și al sinelui revoltat. Când am putut să îmi revin, oarecum, din paralizia de care suferisem, paralizie metaforică bineînțeles, mi-am dat seama că vizitasem realmente tărâmul dușilor, al sufletelor iar călugărița mă însoțea și mă are sub oblăduire și acum. Eu ,doar să descriu!

Romanul, deși în aparență pare un roman ușor, fluid, descriind parcă acțiuni comune, tipice, fără vreun eventual interes, poartă amprenta osândei.

Cosmina cântă construind arpegii din litere, prin filele cărții răzbate cântecul de leagăn pe care mama îl șoptește cald la urechea țâncului, cartea, ea însăși reprezintă mâna întinsă, și mâna care apucă împăcarea, lumina! Atâta adevăr, atâta transpunere au făcut din Cosmina Cozmean o scriitoare inedită. Cântă pe viața-i proprie trezind la dans himerele din Purgatoriu.       „Adevărul de dincolo de adevăr – poveste cu și despre înger”, un pasaj cu drept de armistițiu pentru și din lumea dușilor, pentru și din lumea celor ce ne-așteaptă cu siguranță! Un roman în care oricare am putea fi personajul principal, este romanul în care am putea descoperi ceea ce sufletului propriu, dureros, tânjește.

Amalia Năcrin,

scriitor

ISBN 978-606-8639-35-2

234 pagini, roman

Dragostea nu vine decât ca să doară

IMG

12067851_10153870945904206_774204560_nUn roman-metaforă care concentrează esența iubirii

Amalia Năcrin, poeta introspecțiilor și a monologurilor interioare, dar și poeta într-o continuă luptă cu Sinele, luptă născătoare de versuri măiastre, surprinde cititorii cu un roman „controversă”, o narație modernă cu valențe de frescă literară a iubirii. Scriitoarea, asemenea unui chirurg, disecă fenomenul iubirii așa cum este trăit de către femeia totală. Este un roman-metaforă care concentrează esența iubirii dăruite necondiționat. „Dragostea nu vine decât ca să doară” este un roman inedit în care doar eroina are nume, dar bărbatul este nedefinit, un anonim fără vârstă și tipologie.

Numele eroinei este sugestiv și cuprinzător pentru femeia din toate… femeile, pe care o surprinde în multe ipostaze: statornică, unică, irepetabilă, inegalabilă… dar o trece și prin toate stările și trăirile proprii, oferind cititorilor un portret fidel a ceea ce înseamnă eternul imuabil feminin: „tumult”, „eternitate”, „oripilare”, „nebunie”, „avalanșă”… Numele eroinei este, cum se observă, o abreviere T.E.O.N.A .: T de la femeia Tumult de sentimente, E de la femeia Eternă prin actul procreării și-al dăruirii de sine, O de la femeia Oripilantă pentru bărbat prin împingerea lui la păcatul originar, N de la femeia Nebunatic de atrăgătoare și incintantă prin natura ei de veneră, A de la femeia Avalanșă de gânduri, intense trăiri și dorințe aproape inexplicabile pentru „partenerul dansului în doi”…

Și ce ar putea reda mai exact statornicia femeii dacă nu pădurea, pe care Teona o iubește și o venerează ca pe o zeitate, dacă nu pământul în care se simte înrădăcinată asemenea pădurii, dacă nu cerul cu care se vrea contopită pentru eternitate, dacă nu întreaga natură în care să fie contopită cu iubitul ei „fără de nume”?

Bărbatul rămâne anonim pentru ca oricare bărbat să se poată regăsi în portretul pe care prozatoarea i-l realizează cu mare autenticitate prin surprinderea esenței trăirilor sale: pragmatism, sarcasm, teamă de implicare într-o relație de cursă lungă, infidelitate, natura poligamă, tendința de a se refugia în sine ori de câte ori ar putea încerca sentimente dintre cele care i-ar putea perturba ritmul și organizarea ca de „ceasornic”…

Sunt două entități care se atrag, se caută, se cheamă reciproc, dar se află la antipozi: femeia și bărbatul, care, ca normalitate sexuală, nu pot exista unul în absența celuilalt. Dar, dacă femeia înțelege și acceptă acest adevăr, bărbatul, având încrustată în genom teama de păcatul originar și de izgonirea din Rai, singurul loc în care s-a simțit în siguranță, are tendința de a i se opune, de a se revolta, de a fugi și, în final, de a respinge…

Romanul Amaliei Năcrin are dialog, are multă viață, are trăire, are dinamică… Este un roman care pune pe gânduri cititorul și îl prinde ca-ntr-o vrajă determinându-l să-l citească filă cu filă pentru a înțelege pe deplin „iubirea feomenală” trăită de către femeie.

De altfel, romanul, „Dragostea nu vine decât ca să doară” pare a fi adresat mai degrabă bărbaților. Lecturându-l, este de presupus că aceștia vor înțelege și accepta ceea ce înseamnă femeia capabilă să dăruiască bărbatului dragostea totală, inclusiv pe cea de mamă. Finalul romanului ar putea părea surprinzător, dar, dacă avem în vedere natura femeii, vom găsi că este un final firesc: eternizarea „iubirii fenomen” prin moarte și trecerea pe un alt tărâm, într-o altă dimensiune care, în romanul Amaliei Năcrin, este reprezentată drept Planeta Verde, împădurită de o pădure fermecată și vrăjită în care „Cel Fără de Nume” și „Teona” se iubesc „teonic”, dând naștere Copilului Verde-Albastru care le va perpetua specia, împlinire pe care oricare femeie și-o dorește în lumea pământeană alături de cel care îi este sortit drept suflet pereche, dar pe care, de cele mai multe, fie nu îl întâlnește, fie pronia cerească i-l oferă dar îi refuză contopirea deplină în suflet, în gând și în trup, aceasta rămânând a se realiza doar prin moarte, dincolo de moarte, în eternitate, acolo unde și bărbatul, scăpat din chingile păcatului originar la regăsirea de sine în Paradis, se simte în siguranță, ea putând deveni „Tumult”, „Eternitate”, „Oripilare, „Nebunie”, „Avalanșă”…

                                                 Cosmina Cozmean

ISBN 978-606-8639-38-3,

98 pagini, proză

Cartierul viselor

IMG

„Mereu am fost ghidată de gândul de a fi eu însămi, așa cum cred că mă cunosc, indiferent de ceea ce văd alții în mine. Dar nu m-am mulțumit niciodată cu ceea ce fac, fiind urmărită de ideea că pot mai mult și mai bine. De altfel, acest deziderat m-a adus în fața debutului literar, un pas la care nu sperasem. Îmi amintesc și acum prima mea poezie, era ceva legat de primăvară, de ziua mămicilor… Îi datorez acest debut poetic și mamei mele, care m-a încurajat să merg înainte. De asemenea, îi sunt recunoscătoare doamnei Lilia Manole, care m-a promovat, dar și domnului Nicolae Negulescu pentru încrederea acordată. Pe lîngă faptul că scriu, fac pasiune pentru scriitorii Charles Baudelaire, Jane Austen, Albert Camus sau L. N. Tolstoi, în ale căror opere universale mă regăsesc și îmi aflu refugiul. Scriind, este ca și cum aș da o parte din mine, fiindcă scriu cu sufletul, scriu ceea ce simt, fiind mai puțin atentă la tehnică…

ISBN 978-606-8639-34-5

86 pagini, poezie

Măști

IMG

„Măștile” lui Alex, oglinzile noastre…

Când un om atât de crunt lovit de soartă, copil ce la naștere a fost pândit și secerat, se ridică prin poezie pentru a spune Îți mulțumesc, Doamne!, noi, toți ceilalți, ar trebui să ne smerim pana creației…

Alex Enache este un suflet frumos. Frumos prin versul pe care ni-l dăruiește, frumos prin prezența sa lângă noi.

De acolo, din Roțile scaunului slăbiciunii, Alex ne trimite necondiționat tot frumosul lui. Ni-l dăruiește ca un poem dublu săvârșit. Întâi prin creație, apoi prin truda de a-l așterne, pentru noi, pe hârtie. Iar tânărul poet cuprinde în versurile sale mai multe minuni ale lumii decât poate cei mai călători dintre noi. Și ne așterne, cu speranță, însemnările sale de necălător în dimensiunea noastră fizică, dar zburdalnic în corola de poezie a lumii noastre, aceste sensibile poeme. Și sunt exemple pe care le-am putea urma, călcând, de acum înainte, acest pământ poate mai conștienți de ceea ce avem.

El nu îi dojenește pe ceilalți pentru ceea ce nu are. Libertatea de a se mișca. Căci, este oricum mai liber decât noi. Și nici nu reproșează Divinității nedreptatea care i-a fost făcută la naștere. Dimpotrivă, îi mulțumește pentru ceea ce este.

Poeziile lui se citesc cu emoție. Se trăiesc, menite fiind de autor pentru a fi trăite. Ele nu consemnează durerea și nedreptățile vieții, ci pun în evidență ceea ce mulți dintre noi uităm chiar a trăi. Bucuria vieții. A trăi și a mulțumi Divinității pentru că putem să le trăim… Căci, deh!, când ai totul este firesc să ai… totul, nu? Dar oare așa să fie?

Noi avem picioarele pe pământ… El doar roțile profane… Și totuși este mult mai înrădăcinat decât mulți poeți.

Alex Enache ne oferă un volum al bucuriei… Chiar dacă aparențele, aidoma titlului cărții, ne pot înșela… Căci, deși fiecare poezie este o Mască în sine, nu este cea a lui Alex în raport cu noi… Nici nu ar avea cum, căci unde oare s-a mai văzut ca sufletele frumoase să se ascundă după măști?! De fapt sunt oglinzile în care noi nu ne vedem. Sau nu ne mai vedem! Deși suntem acolo, cu toate stările și imitațiile noastre, cu toate măștile noastre…

Cândva un prieten îmi spunea, dintre „roțile scaunului slăbiciunii”, că, atunci când mie îmi pare grea viața (da, în libertatea mea de mișcare!), să mă gândesc la el. Dar nu cu acea compasiune pe care o punem noi, de pe picioarele noastre, paravan în fața roților lor, ci întrebându-mă dacă nu cumva el este cel cu adevărat liber…

De aceea, nu citiți aceste poezii, a priori, cu aerul compasiunii! Trăiți-le! Gândiți-vă dacă nu cumva cineva a înțeles sensul libertății noastre mai bine ca noi.

Gândiți-vă dacă nu cumva „roțile” voastre sunt mai ostenite de nemers decât picioarele acestui tânăr, picioare ce au călcat pământul doar în imaginar… Dar care, iată, au colindat mai mult ca noi…

Editorul închide fila aici… Tu, cititorule, deschide corola de minunii a lumii lui Alex Enache, dar și a lumii noastre!, și trăiește-i versul… Adu-ți aminte să trăiești!

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

ISBN 978-606-8639-31-4

poezie, 104 pg.

Alter ego-uri

IMG

Andreea Vasilica Arsene, cunoscută drept „poeta eminesciană” cu nume predestinat să dăruiască cititorilor iubitori de poezie versuri tulburătoare, care fac corzile sufletelor să vibreze, după debutul cu volumul „Clipa Măiastră” uimește din nou. În „Alter ego-uri”, poeta născută „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai” de pe meleagurile lui Eminescu, româncă adevărată fiind, care luptă pentru cauza românității în țară și în lume prin condeiul de jurnalistă înflăcărată și ca militantă, propune cititorilor un univers liric răscolitor, încărcat de simboluri și de viziuni dintr-o lume antagonică, dialectică, o lume aflată la „răscruce de vînturi”, o lume în care sufletul poetului este condamnat la singurătate, la dedublare, la multiplicare în diverse „roluri”, „măști” și „ego-uri”dintre cele mai… nefericte.

Andreea Arsene, ca om în luptă cu sinele-i înseriat, transmite prin versurile sale trăiri comune tuturor poeților, dar într-un stil inedit, specific, grav, tăios, încrâncenat, fără zâmbete. În creațiile ei reușește să mixeze lumea reală cu lumea himerică printr-o succesiune de scene și viziuni poetice care descriu zbuciumul universal al nașterii și apunerii lumilor, dar și despre zbuciumul individului și mai cu seamă al poetului, redând cu măiestrie tot tumultul de trăiri pe care le experimentează omul în existența lui trecătoare: de la căderea în abisul disperării, al însingurării, al închistării la renașterea din propria cenușă asemeni  Păsării Phoenix prin deschidere către univers, către lume, către oameni.

Renașterea spirituală a universului poetic al Andreei Arsene se realizează prin Cuvânt, prin frumos, prin metaforă. Poeziilor din volumul „Alter ego-uri” sunt încărcate de sensuri și  mesaje existențiale majore, aceasta fiind misiunea dintotdeauna a poetului al cărui crez, pe care însăși autoarea volumului îl definește, este acela de „făuritor de vise cu ochii larg deschiși”, conferind „hrană și tămăduire sufletului omenesc”. „Alter ego-uri” este opera lirică a unei poete aparținând Curentul Literar Douăzecist, în cadrul căreia se autodefinește, se împlinește, se modelează artistic și stilistic, oferindu-și  opera introspectivă și analitică de mare forță literară.

                                                             Cosmina Cozmean

130 pagini
poezie,
ISBN 978-606-8639-33-8

Iubiri interzise

IMG

O contesă pe meridianele iubirii…

Undeva, într-un punct pe spirala trăirilor noastre, el există! Sufletul pereche… Lui îi este dedicat acest dublu roman. Sufletul pereche – pe care Laura Elena Ștefan îl (re)găseste, în prima parte a lumii narative propuse cititorilor, în trecut, într-un salt imaginar al întoarcerii hipnotice pe una dintre spiralale trecerilor noastre prin acest univers, pentru ca, în cel de al doilea roman al cărții, să-l abandoneze seducător.

Autoarea ne propune așadar două structuri distincte ale infinitului de Iubiri interzise… Ale nemărginirii poveștilor neîmplinite…

Prima narațiune, „Amantul din trecut” își poartă cititorul în două lumi; ale unei iubiri interzise aici, dar permise dincolo. Personajul principal este o tânără doamnă… Nu întâmplător, o creatoare designer de interioare. Aici, în lumea „noastră”, o creatoare de interioare, iar dincolo, o creatore a interacțiunii cu sufletul pereche. Două lumi diferite, paralele, dar care devin punți pentru regăsiri… Căci, întrebările și stările de „aici” sunt cele care crează posibilitatea regăsirii de dincolo. Regăsirea sufletului pereche pe care autoarea îl vede prin prisma lumii de aici, mult mai rigide, mult mai puțin conturată în fabulos, ca pe un amant din trecut.

Laura Ștefan reușeste să zugrăvească o narațiune antrenantă, cu dialoguri alerte, care te fac să arzi aidoma nerăbdării autoarei de a-și regăsi sufletul pereche, trăind parfumul romantic filă după filă.

Povestea este construită aidoma unei partituri, o piesă muzicală romantică în care finalul nu se va fi regăsit decât în clipa în care acul patefonului din trecut va fi sfârșit ultima spiră a discului de vinil al prezentului.

Dragoste, aventură, iubire… Și lacrimi, multe lacrimi; aici, stropii de rouă ai dragostei, dincolo picurii de sare ai deznădejdii…

În cea de a doua poveste, „Contesa de Bruno”, personajul principal, Nicolle, nu mai „sare” în trecut în căutarea sufletului pereche… El este deja aici, lângă ea, dar poate și pentru că îl are de prea multă vreme alături, îl izgonește în trecut prin propria-i alegere, în fapt, o farsă de adolescenți ce întruchipează conturul matur al împlinirii ca adult.

Și aici se disting două lumi… Chiar dacă sunt în același plan, al prezentului, ca desfășurare, ca emoții și căutare, o parte a prezentului capătă patina trecutului. De data aceasta creat voit, prin alegerile făcute de personajul principal.

Din nou două lumi ce se războiesc sub aceeași peniță… Din nou alegeri… Mai mult sau mai puțin asumate. Acum, o lume în care fata de la țară, îndrăgostită de partenerul ei de  joacă din copilărie și adolescență, alungă partitura sufletului pereche, pentru a face loc siguranței. Soțului pe care îl apreciază și îl respectă, fără a-i putea dărui însă sentimentele unice pe care le-a avut doar pentru cel ce era unicul.

Interesante sunt și alegerile „peisagistice” ale amplasării personajelor în cadrul narațiunii, acest al doilea roman dezlegându-și firul poveștii într-un sat, poate și ca simbol al purității, dar și al naivității, pentru a evolua în civilizațiile intenționat construite în „evolutivul” epatant al Florenței ori Toscanei.

Și chiar dacă uneori intersecțiile temporare din cele două știme de imaginar par a se împletici în cadre și personaje accidental așezate într-un timp nepotrivit, prin translatarea istorisirilor, de sub penița autoarei în imaginarul cititorului, ambele povești, zale ale romanului iubirii, păstrează aerul timpului trecut.

Două romane, două lumi, două personaje – Lara, firea poetică, și Nicolle, partea mai prozaică, mai „pământeană”-, în fapt, două punți menite a-l face pe cititor sa traverseze zbuciumul iubirii din începutul romantic al primei povești, „Amantul din trecut” („- Unde ești acum?”, „- Pe o stâncă, privind cum soarele apune în mare…”) spre finalul valului lovit de țărm din încheierea celei de a doua narațiunii, „Contesa de Bruno” („Am crezut că te-am pierdut pentru totdeauna!”).

Cezar Adonis Mihalache,

scriitor

ISBN 978-606-8639-32-1, roman, 216 pagini